Aseară, iubito, cât de repede lacrima ta
ca un izvor sărat pe care l-am mângâiat cu buzele.
Cât de repede a lunecat la vale
și noaptea încă nu înfășase copacii

Aseară nu se petrecuse nimic special.
Fiica noastră nimerise fără greșeală o cascadă de note la pian.
Era prima ei izbândă componistică
și tu ai salutat-o cu o lacrimă, de ce oare?

S-a întâmplat ca eu să mă-ntorc de departe
uneori mi se întâmplă să nu vin un timp
și amândoi știm că va fi și ziua
în care plecarea mea va fi definitivă.
Ai plâns din nou și te-am făcut să râzi arătându-ți
cum se hârjonesc luceferii în spațioasele saloane ale cerului.

Cât de repede plângi tu iubito.
Cum te exprimi tu la fericire și necaz în ăst fel
Și cât de senin și frumos e chipul tău mai apoi
Spălat de apa lunii, proaspăt ca un ied care aleargă pe pajiști.

(Lucian Avramescu, 17 august 2013, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)