De mii de ani năruim zidirile toate
Doar peștera a rămas nevătămată
Cu biserica de piatră a muntelui deasupra

Și a mai rămas copacul din care ne-am dat jos
Mirați că putem viețui pe două picioare

Doar acestea două au rămas
Peștera și copacul,
Peștera ca un copac în care ultimul călugăr
Își contemplă sihăstria
Și copacul
Ca o biserică verde în care, după ce omul a coborât,
S-au suit aripile păsărilor vorbitoare

În rest, fiecare generație a destrămat
Catedrale, flori și morminte

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)