iubita mea mi-e foarte milă
de viața mea ca o feștilă
ce arde joasă și în silă

mă dor copacii fericirii
fac junghiuri grave trandafirii
cînd calc pe treptele măririi

mâna creionului mi-e boantă
scriu aplecat cum urc o pantă
ducînd în spate o infantă

cînd sui cobor
cînd cad mă dor
oasele prinse în zăvor
cînd fac și una și-alta mor

cînd mă decid să fiu eu nu-s
decît pantoful lui Iisus
care privește prea de sus
lemnul de cruce-ajuns de rîs
bătut în cui pe cel ce îs

(Lucian Avramescu, din volumul „Nu cer iertare II”)