Firește că ești invenția mea,
eu ți-am montat picioarele alea lungi ca două nesfârșite
sticle de lampă,
sânii i-am potrivit la locul lor,
cum am învățat la lecția de geografie a sânilor
nici prea aproape și nici prea departe unul de celălalt
și, firește, tot eu ți-am pus și un pic de suflet
Acum că ne-am despărțit
și fiecare caută pe hartă locul unde să încerce altă fantezie a sărutului,
mă întreb cum te vei descurca fără suflet
fiindcă eu ți-am pus nițel, doar cât să-mi ajungă mie
pentru o vară, pentru un anotimp
și sigur s-a isprăvit
și sigur n-o să știi ce să faci
în pauza dintre două lipse…
Eu, cum te prindeam cu sufletul aproape zero,
cum îți mai puneam un pic, colorând cu zâmbet și cu oftat
iar tu te luminai ca o lustră
și te aprindeai de dragoste, ca lemnele
unui pârleaz netrecut

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)