de-aș fi-n nemărginire lumina de-altădată
și-aș îmbrăca iubito veșminte de hermină
nici soarele, nici seara n-ar mai lăsa vreo pată
pe chipul tău sub care surâsul se declină

chiar dacă draci de ceară și-ar mai rânji dantura
și steaua tinereții ar străluci canin
ți-aș săruta cu trupul de candelă făptura
împotrivirea veche și plânsul alcalin

de-aș fi iubito înger cu ochi de rugă plină
și raza ta din neguri m-ar sfâșia frumos
aș dezbrăca armura de har și de lumină
și m-aș zvârli iubito din cer cu capu-n jos

de-aș fi în Africi dense un șef de trib mai mare
te-aș căuta cu suliți în ochi de leoparzi
și-al zeului tabu l-aș fărâma-n picioare
punându-te în locu-i stea care gemi și arzi

de-aș fi în noapte demon iubit de Belzebut
repartizat pe merit la regnul feminin
rugându-mă de Tartor, cu sârg, te-aș fi cerut
steaua menirii tale fiind aici, amin

(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito II”)