Fiecare lună din an își inventează serile ei. Primăvara, serile vin ca niște năluci cu chip de fată care dănțuiesc în cireși. Ba nu, în vișini. Vișinii înfloresc mai întâi, cu o grabă sinucigașă, fiindcă uneori apare năpasta gerurilor târzii. Și nucii îngheață atunci și anul rămâne fără gămăliile cu coajă tare pe care le cară în scorburi veverițele. În ianuarie serile se îngroașă și devin bucăți de noapte. Ziua își donează partea ei de lumină, iar zăpezile dau strechea, ca niște bivolițe albe în călduri, prin poduri și printre fânare. Bivolițele nu sunt albe. Ei și?

În august, când mama s-a hotărît să mă dăruiască zorilor, fiindcă era dimineață, iar eu n-am avut cum s-o contrazic, anumite lucruri fiind mult mai bine știute de ea, serile, pe care le iubesc, merg către miezul nopții, vesele ca niște codane bine pârguite pe care o pensulă din spice le-ar gâdila la subsuori și ele râd, râd de răsună văile. Serile din august se suie mângâios pe coline, acolo unde se bat căpriorii și glezna copacilor se mlădiază în dans. Ce anotimp o fi acum?

Doctorița a plecat, iar coridorul cu separeuri al spitalului pare pustiu. Când am revenit de la angioplastie, lângă liftul greu, care cară paturi cu bolnavi netransportabili, un mort era abandonat spre a fi coborât la morgă, când cineva își făcea timp de asta fiindcă mortul nu mai reprezenta o urgență. Nu era nimeni lângă patul pe roți, iar fața lui, de bărbat fără vârstă, de pe care lunecase un cearșaf pus neglijent, indica fără dubii că viața dispăruse din el. Fusesem lăsat să merg singur, aveam chiar cheia rezervei mele – așa se cheamă – în buzunar și mi-am permis o scurtă investigație. Am aflat că e un țigan tânăr din Vâlcea (acum ziarele și politica le zic romi, dar cei mai mulți nu-s mulțumiți să fie confundați cu românii și-și zic tot cum au pomenit din neamul lor), adus fără șanse de supraviețuire, după un accident cu mașina la Râureni. Asta explica numărul mare al romilor care stăteau pe borduri, în jurul spitalului, tăcuți, împotriva obiceiurilor gălăgioase ale etniei. Erau două feluri de straie și m-am strecurat afară să vorbesc cu ei. Așa am aflat că mai murise și un bulibașă din Mureș. Țigăncile din Ardeal aveau rochii lungi înflorate, cu multe pliuri. Desfăcute, puteau acoperi, ca un cort, o familie numeroasă. Bărbații, cu mustăți negre, își țineau pălăriile pe asfalt. I-am întrebat dacă se știu între ei. Cu cei din Vâlcea, adică. Nu se știau. Cei din Transilvania îi consideră pe cei din sud ”cocălari”. Știam de la Paris ce înseamnă asta. O țigancă frumoasă cerșea cu semeție la mesele unei terase de lângă Catedrala Notre Dame. Pieptul spărgea o bluză care părea prea mică pentru nurii ei. Cerșea fără umilință, fără să se aplece. De ce, am întrebat-o, cerșești? La cum arăți, am zis eu, ai putea câștiga mai ușor banii, făcând alte activități! Mi-am blestemat spus-a! Curve a zis, sunt cocălarele tale de la București. Am încercat s-o repar, spunând că nu m-am referit la ceea ce destule românce, indiferent de etnie, practică prin univers. Ce e ăla cocălar? – am întrebat-o, după ce s-a îmbunat nițel și tocmai pleca spre altă masă. Mâncător de șobolani! Vorbele țigăncii desprinse parcă dintr-o pictură, cu șolduri care unduiau amețitor sub fuste, mă vizau și pe mine.

Țiganii de lângă spital își așteptau morții. Și a doua zi erau tot acolo. Așa am aflat că în noaptea din urmă muriseră șase oameni în marele așezământ bucureștean al sănătății, ceea ce era o medie rezonabilă. Doi fuseseră aduși morți, dar doctorii trebuiau să-i înregistreze. Unele spitale din provincie trimit bolnavii în faza terminală la București pentru a nu se înregistra cu prea mulți decedați.

S-a făcut din nou seară și am uitat să întreb în ce lună suntem. Afară nu era frig, dar oamenii umblau în haine groase. În rezervă a intrat o femeie cu termometru. Nu mi se luase, de când îmi aminteam că sunt aici, niciodată temperatura care era, se pare, normală. De ce-mi luați temperatura? S-a uitat în hârtiile ei și mi-a spus că a încurcat rezerva. A plecat la fel de încruntată cum a intrat. Începeam să nu mai fiu un bolnav special, la care tot personalul privește cu prietenie. Memoria mea se punea încet pe roate și, chiar dacă nu alerga ca la raliu, reușea să lege lucruri, oameni, întâmplări. Seara se lungea cu ciucurii ei argintii peste șoseaua forfecată de sirene de salvare. Aș fi vrut să citesc, dar am observat că nu am cărți. Televizorul, care reușea să mă irite, era scos din priză. Eu hotărâsem asta, spre a nu greși să-l deschid.

(Lucian Avramescu, din romanul „Despre singurătate”)