Mama Lenuța era o femeie mică și aprigă. Ituța, fiica ei care m-a născut, într-o odaie din casa de Devale, fără moașă, asistată de o babă din vecini care legase și buricul altor copii, era învățătoare la Vadu Săpat și mă vedea o dată pe săptămână, când venea pe jos peste Malu Roșu, umblând iarna prin zăpada viscolită de pe Muscel, cale de 18 kilometri. Îi spuneam mamă bunicei de mamă și ca mamă am petrecut-o până s-a scufundat, la 88 de ani, în lumea de dincolo. Aprigă, zic, fiindă ea era în casă și bărbat și femeie.Tata Mihai, croitor, cu ani mulți de front, era, ca și fiică-sa, Ituța, un visător. Povestea minunat și făcea din întâmplări nuvele și romane, dar nu bătea un cui în gard și nu se tocmea pentru lemne sau pentru uiumul la moară.

Mama Lenuța m-a crescut, pe mine, cu o nemărginită dragoste aspră, m-a purtat alături la toate treburile. M-a învățat să aflu dacă oile au prins miel, pipăindu-le ugerul care pe la sfârșitul lui decembrie devenea tare ca o gutuie mică, să știu, în lumina lămpii, care ouă de sub cloșcă au plod și care nu, să muncesc de mic și să fiu econom. Nu mă certa când, copil fiind, uitam să vin la masă chiar dacă mă chema de trei ori, cufundat în Robinson Crusoe sau, mai încolo, în Frații Karamazov. Știa că nu voi muri de foame, dar era sătulă de oameni care mureau proști. Ea, fiica văduvei Marița, a făcut patru clase în doi ani, la școala din Sângeru, în vremea Primului Război, și a fost premiantă. Mintea ei era strălucită, bătea de departe înțelepții cărturari pe care i-am cunoscut mai târziu. Îmi amintesc, venisem la Sângeru cu Valeriu Râpeanu, director al Editurii Eminescu, unde mi-am tipărit primele cărți. A mâncat la masa de lemn din curte, iar mama Lenuța a îmbelșugat masa cu ce știa ea să facă mai bine, inclusiv gogoși.

Nea Valerică, deschis unei prietenii cu țăranca gazdă, a provocat-o la discuții. Mama Lenuța nu avea timidități, doar tristeți. Era vremea ceapeurilor, iar pământurile ei, puține, erau la Ceptura și Malu Roșu. Acum erau în paragină, iar ceapeul, rămas decât cu câțiva bătrâni, într-o zonă de deal nemecanizabilă, prezenta ruina agriculturii individuale. Nu uit cum, în dialogul cu istoricul literar, specialist în Iorga, mama Lenuța i-a spus oftând, referindu-se la petecele ei de pământ: ”Am uitat până și potecile! Nu mai știu potecile care duc spre ele!” Nici eu, mergând cu fiica mea cea mică să-i arăt potecile, nu le-am mai nimerit, năpădite, cum zicea bunica, de hăbâdii. Ce-s alea hăbâdii? Nu mi-e limpede. Ceva ca bălăriile, ca strigoii singurătății și pustiirii. În zona de deal, ceapeurile au omorât lucrul harnic al țăranului și au schimbat în pârloagă vii și livezi. După 89, jungla de rugi a astupat tot, iar potecile nu mai sunt. Nici în amintire. Cei ce le mai țineau minte au murit, ca mama Lenuța, care se plângea de uitare. Acum țăranii, urmașii lor, au fugit în alte sate, din alte țări, iar acolo cotrobăiesc după un destin cumsecade. Nu știu dacă l-au găsit. Cert e că mama Lenuța nu-și mai afla potecile spre vii și livezi, uitase drumurile, răspântiile cu cruci de piatră și troițe în care ne adăposteam când pornea din senin furtuna.

M-a șocat, mi-a spus nea Valerică, directorul de editare a cărților mele de început, acel ”am uitat până și potecile”. E trist, zicea el, pentru un țăran să nu-și mai știe potecile spre locul de vie sau de livadă. Spre… Uneori, cu el venea și nea Mircea Ionescu-Quintus. Stăteam pe iarbă, în curte, la mama Lenuța, și beam o țuică de prună. Aerul era altfel. Nicăieri nu-i aer la ca Sângeru, spunea nea Mircea. Aerul curge reavăn de sub pădurile de alături, iar satul se lasă inundat din toate părțile de un ozon care n-are tăria de cetină a muntelui care se vede spre Brașov, ci altceva, catifelat în prospețime, rece-duios ca apa de izvor, invitând la prietenie, viață lungă și dragoste.

Asta aș vrea să-ți spun doctorițo, ție care n-ai fost niciodată la Sângeru și n-o să vii niciodată. Femeia, care părea parte a vieții mele, m-a privit lung și, prima oară, compătimitor. Ești sigur că nu am fost niciodată acolo? Sau poate sunt și eu de acolo. Adverbul „acolo” suna, din gura ei ca un afront, ca o dezmințire, ca o punere la punct. Și așa s-a mai lăsat peste noi plapuma unei înserări care nu era nici veselă, nici tristă, împletită ca un colac de pomeni pe care-l fac țărăncile spre a-și pomeni morții. Îți voi mai povesti, am zis, despre mama Lenuța. De ce părea Doctorița mea că a mai fost la Sângeru, de parcă trăise și ea acolo, cândva, cu mine, sau într-o altă viață?

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)