În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (2)

 

Am început un roman despre singurătate. Soția mea spune că nimic din ce scriu nu va fi dezlegat de viața mea și a noastră. Ar fi păcat, spune ea, să se înțeleagă că tu, mereu înconjurat de dragoste, ai fi un om singur. Public, experimental, rândurile de început. Îi spun că un scriitor nu face niciodată un personaj dintr-un singur om. Scriitorul e și el peste tot. Când nu mai e el, e trăitul trăit de alții. Candidatura la singurătate nu e a celui care scrie, ci a celui pe care-l scrie. Asta nu înseamnă că el este neapărat tămăduit.

Face adăogiri gândurior mele, Emilia. A absolvit istoria la Sibiu și e o femeie deșteaptă. Comentează tristețea cu tristețe. Tristețe, multă tristete, zice ea. Moartea mai sare si peste rând…Si eu sunt tristă…Acum 27 de ani era sâmbătă, la ora 12, am auzit-o pe mama zicand:,,tăceți, ingena,, ,i-a ingenat până s-a oprit total respirația tatălui nostru (era in comă de două săptămâni)…..Azi am făcut, in memoria lui, gogosi simple,din aluat de pâine,asa cum îi placeau…

Distribuie prietenilor

Singurătatea poate fi alinată cu gogoși din aluat de pâine, gogoși care-i plăceau mortului.
De ce este asociată singurătatea cu tristețea? Fiindcă oamenii singuri nu pot fi imaginați veseli. Singur, un om poate fi creativ, poate sta nederanjat de nimeni pe gânduri, dar nu râde decât dacă-i nebun, sau dacă umorul pe care-l produce e atât de puternic încât râde în singurătate de ce-și amintește sau de ce trăiește atunci, având revelații care doboară stricta-i concentrare în sine și față de sine. Râsul nu este neapărat opusul tristeții, ci doar fanta prin care pătrunde în odaia singuraticului o rază din lumina colectivă de afară, fiindcă veselia este concepută ca un fenomen social, cu rezonanțe colective. Râdem pentru a fi văzuți de alții că râdem și mai puțin pentru noi.

Vica din colțul uliței vine cu gogoși de post. Mama ei ținea toate posturile. Ține și pe lumea cealaltă? Ține, zice ea, și poartă o bluză înflorată. Am făcut dragoste când era la începuturile ei. Codană. Ne găseam în pădure. Pădurea ne învelea din toate părțile. Ea avea un păr pubian abia răsărit, ca grâul mic, pus în farfurioare iarna. Eu nu știam cum se face. Nici ea nu știa bine, dar amândoi ne duceam cu gândul în același loc. Apoi a spus să continuăm, iar eu simțisem că se terminase ceva. Au apărut pe sub copaci niște cizme de cauciuc. Veneau spre noi ca într-un desen animat. Erau mari și pline de noroi. Ea avea pântecul dezvelit și pielea alba, ca a tuturor femeilor care nu merg la plajă fiindcă nu au auzit de așa ceva. Colțul de păianjen al sexului se lăsa desenat în palma mea care nu mai simțise niciodată așa ceva. Era spre seară. Fagii dispăreau cu umbrele lor în partea opusă asfințitului. Am fugit fiecare în altă direcție. Cizmele acelea au prins-o, fiindcă pe ea o urmăreau? N-au prins-o. Peste douăzeci de ani, Angiolica mi-a spus că ea era în cizmele de cauciuc. Ticăloșilor, mi-a zis, erați prea mici pentru așa ceva. De ce nu ne-ai lăsat? – am întrebat-o. Ei, de-aia…! Prima dragoste eșuată. Angiolica i-a spart capul soțului, bătrână fiind. E mereu nemulțumită de ceva. Soțul ei a muncit enorm. Femeia are capul unei găini betege, mulțumită că nu moare. Nu moare nici soțul. Mori, dracului, ca să mă rânduiesc cu una, cu alta, cu pomenile, că nimeni nu ni le mai face, îi zice. De ce nu m-ai lăsat în pădure, o întreb eu, să termin ce începusem, de ce nu ne-ai lăsat să ne crească părul pubian și ne-ai alergat cu cizmele printre desișuri? Părea plăcut, creșteau fragii în noi, iar tu ne-ai fugărit. Fata avea abdomenul nebronzat, iar chiloții ei albi ședeau pe iarbă. Așa au rămas, fiindcă n-am mai apucat să luăm ce era de luat.

Angiolica și-a ucis mai apoi fiul, nu cu barda, ci cu otrava de a-l vedea că mângâie părul pubian al fetelor de pe uliță. A murit atât de singură, că nimeni n-a mai aflat când s-a petrecut asta. După trei săptămâni de la deces, corpul ei stătea pe scaun, scheletic, lângă fereastră, în casa părăsită și de stafii, pândind copiii care urcau coasta, spre a afla taina care arde între pulpele nedesfăcute ale fetelor care se sperie de cizmele de cauciuc.

(Lucian Avramescu, 29 decembrie 2017, Sângeru)