După încă o săptămână am plecat din spital. Totul s-a petrecut simplu, învelit într-o banalitate care acompaniază externările în care bolnavul nu e trimis acasă pentru a muri, ci pentru că doctorii nu mai au treabă cu el. De obicei e rechemat după un timp la un consult de rutină. Profesoara părea mulțumită. Organele dumneavoastră sunt în regulă. Memoria începe să fie și ea. Boala de care ne-am temut nu se confirmă. Vă referiți la Alzhaimer? La ceva de acest gen. Atunci ce e? Aș zice, a spus doctorița cea mai înaltă în grad din toți, unii fiind foștii ei studenți, că e o boală a profesiei de scriitor. Scriitorii, probabil, vom vedea după un timp, își asasinează trecutul pentru a-și inventa altul, așa cum inventează personaje. Cel mai grav e că Scriitorul își omoară uneori cu cruzime personajul care e chiar el. Se satură să-și fie îndeajuns, în tiparul psihologic cunoscut și se reinventează. Dumneavoastră v-ați reinventat până în granița unui asasinat, fiindcă ați păstrat câte ceva din cel care ați fost, dar ați șters, cum doar un creator o poate face, linii, contururi, adesea definitorii. Poți face, în scris, dintr-un om alt om. Dumneavoastră, un creator știut de o lume, cu numeroși admiratori, ați experimentat decesul personajului principal care sunteți. Din fericire n-ați izbutit decât parțial.

Era prima dată când îmi vorbea astfel. Lângă ea era doctorița Menhic, o femeie alcătuită din ochi. Ochii ei povesteau mult și frumos. Am întrebat-o, din ochii mei, ce vrea să însemne asta, iar ea mi-a transmis un mesaj încurajator, clipind într-un fel anume, dar cu o austeritate care m-a pus pe gânduri. Nu m-a încurajat cu totul. Poate a vrut, dar nu i-a ieșit. Femeile care au ceva de spus cu privirea nu nimeresc mereu să ascundă ce e de ascuns. Poate că pe mine mă externează fiindcă boala mea e a nevindecării. Cum să fiu eu personajul și scriitorul care se omoară pe sine? Literar, nu dă rău. Dar eu sunt un om, sau eram…

Doctorița mea m-a îmbrăcat cu grijă în hainele din firida-dulap a rezervei, mi-a depus cu minuție într-un mic geamantan care se plimbă pe roți, tot ce constituise recuzita mea de chiriaș trecător al spitalului. Am coborât cu liftul cele cinci etaje pe care le știam, fiindcă, în perioada de când mi se îngăduise asta, obișnuiam să cobor la parter unde făceam documentări, gazetar fără pix, carnet sau reportofon. Mintea mea era avidă și căuta oameni vii, povești, drame, fericiri. În proximitatea spitalului, fericirile nu prea existau, iar urgențele nu păreau tangente cu nunta și botezul, decât în împrejurarea în care ambele se terminau cu o bătaie între nuntași și o ciomăgeală cu cuțitul între cuscri.
Am ajuns la o mașină parcată la Clubul Dinamo, lângă spital, parcare publică deschisă de curând, știută de puțină lume. Doctorița mea a spus că ăsta e un noroc fiindcă în București nu mai ai unde parca o mașină. A plătit cu un bilet pe care l-a introdus într-un fel de bancomat, după care s-a ridicat o barieră. Lângă ea stătea un fel de paznic de barieră care a făcut semnul vag că e în regulă și putem pleca. Apoi doctorița a condus pe Ștefan cel Mare, a cotit pe câteva străzi. Orașul studențiilor mele repetate arăta uzat și plin până la refuz de mașini și o lume care nu părea fericită. Priveam prin geam, la stopuri, pietonii care umblau în grabă, cu uniforma unei mimici ursuze. Ce se întâmplă? Planeta părea că s-a schimbat, iar un film pe care-l văzusem în tinerețe îmi răsărea în minte ca un coșmar. Doctorița a parcat greu pe un trotuar cu mașini așezate oblic, între copacii îngăduiți de-a lungul unui bulevard obscur. Țiganca de la florăria din colț mi-a zâmbit ca și când m-a mai văzut cândva, în timp ce încercam să mă fac util în transportul bagajelor. Mica mea valiză de spital era doar o parte. Se înșirau sacoșe și pungi de la Supermarket, sticle cu apă și am recunoscut, într-o sacoșă, eticheta vinului meu preferat, o combinație ciudată de Merlot cu Cabernete Sauvignon, vin demisec, cu toate că n-am priceput niciodată cum se pot cupaja două vinuri care, în unele privințe, erau la fel.

Apartamentul din trei camere avea poze care îmi aminteau ceva. Un copil blond, cu părul cârlionțat, stătea cuminte într-o ramă. Alte poze arătau bărbați și femei, un băiețel care creștea de la o poză la alta și care puteam să fiu eu, un tânăr subțire și o mireasă care zâmbeau fotogenic. Un perete era plin cu cărți, din dușumea în tavan. Am citit coperți, nume de autori, titluri. Acolo mi-am aflat și numele, fiindcă poza mă arăta ca autor al acelor cărți. Una era apărută cu un an în urmă și atunci am realizat timpul. Deci eu eram încă, anul trecut, cel care am fost cândva. Scriitorul nu murise cu multă vreme în urmă. Memoria mea…Când și-a schimbat logica și rotoarele? Nu de mult. Există o logică a aducerii aminte pe care eu, din varii motive, o asasinasem. Profesoara a spus că sufăr de o boală scriitoricească. Deocamdată fără nume. Va trebui să mă gândesc să-i dau un nume, dacă doctorii nu-s în stare. Femeia mea – n-o să-i mai spun Doctorița mea, sau cine știe – rânduia în șifonier hainele care păreau că au mai fost acolo și-mi aparțineau. Ea nu mai avea halatul din spital, părul îi juca ștrengărește în părți și părea o copilă. Eu însumi întinerisem, scos din pijamalele care mă prezentau zilnic doctorilor mei de memorie. A fost prima zi – nu mai țin minte de când n-o mai făcusem – am băut un pahar cu vin și am simțit că mi-am descoperit, redescoperit, o familie. Din acea familie făcea parte și poza mea de copil și, puși între două smicele de vâsc, mama și tata, portrete în ulei desenate de Șerfi, blajini și triști fiindcă nu mai erau în lumea asta. Femeia mea umblase în bucătărie și am simțit mirosuri cunoscute care ieșeau din oale și crătiți. Scriitorul bolnav de uitare se întorcea la viața lui sau, poate, la altă viață, bucurându-se că există. Uneori aburul unei supe redeschide porți ale vieții și dă comandă vieții să existe.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)