Eu, Lucian Avramescu, despre ceva care a schimbat multe în mine și m-a făcut – poate că exagerez – să urăsc. Am stat un timp în gazdă, ca licean, la colegul meu Petre Rudei, într-o casă a familiei lui dintr-un cartier mărginaș din Vălenii de Munte. Erau șapte frați. Eu devenisem al optulea. Mama lui ne dădea dimineața, înainte ca fiecare să plece la treburile lui, cele mai multe școlare, câte o cană cu ceai dulce și o felie de pâine neagră, proaspătă, luată de la brutăria din colț. Pâinea mirosea frumos. Pe felia maronie, mama lui Rudei întindea cu grijă magiun, iar feliile erau toate la fel. N-am mâncat niciodată ceva mai gustos dimineața, iar pofta sporea știind că nu există șansa de a primi o felie în plus. Cu Petrică am hotărât atunci escapada noastră la mare. Marea Neagră era un miraj și capătul de neatins al lumii. Câțiva colegi fuseseră acolo cu părinții. Mama credea că dacă merg la mare mă voi îneca. Nici mama și nici tata nu au ajuns vreodată la mare. Rudei pleca în vacanță pe Valea Siriului, unde tatăl lui, inginer silvic, conducea un ocol. Așa se chema, ocol silvic, iar Petrică primea câțiva lei, ajutând ca muncitor zilier la operațiunile de îndepărtare a arborilor putreziți. Se făcea un fel de igienizare anuală a pădurii. De acolo a venit la mine la Sângeru, pe jos. A ajuns noaptea, după ce a parcurs, cotind de la Cislău spre Scărișoara și coborând la Buda câteva rânduri de dealuri, unde noi aveam, fiindcă acum nu mai avem, fiind ștearsă din rasul pământului, pădurea Crăciuneasca, la poarta bunicilor mei de mamă, unde crescusem și m-am găsit până am plecat la facultate, iar casa mi-a devenit străină. Făcuse aproape patruzeci de kilometri pe jos și era nu frânt, ci vesel că m-a găsit. După două zile de ședere la Sângeru, le-am spus părinților că merg la Vălenii de Munte, la colegul meu, unde aveam să pescuim zilnic în Teleajen, pasiune pe care părinții mi-o știau. El a spus părinților lui că va petrece o parte a vacanței la Sângeru. Așa am plecat spre Marea Neagră, cu un rucsac în spate pe care îl duceam cu schimbul, în care înghesuisem o pătură, câteva cămăși și tricouri uzate, un pachet cu de-ale gurii, fiindcă banii toți, câte 150 de lei de fiecare, abia dacă ne ajungeau de tren și un covrig pe zi. Visam să înotăm, cu toate că eu știam puțin, să facem plajă, fiindcă așa spuneau cei ce văzuseră marea. De la Vălenii de Munte la București am plătit biletele de tren. Acolo am nimerit, la personalul spre Constanța, într-un grup de studenți blatiști. Mergeți și voi cu ”nașul”? Nașul era controlorul cu care unul din studenți, mai hârșit, vorbise. La Cernavodă dați fiecare câte zece lei. Eu îi strâng. Nașul, în uniformă de CFR, cu geantă petrecută oblic, a trecut de câteva ori pe lângă noi ca și când n-am fi existat. Dacă vine supracontrolul, ne-a avertizat studentul care știa tot, o tundem. Nu-l știm, nu l-am văzut pe controlor, nu-l dăm în gât! E boier cu noi, suntem și noi cu el! Cum adică o tundem, fiindcă trenul zbura peste câmpii cu grâne , spinteca aerul rarefiat al verii cu fruntea lui care scotea fum, soarele scălda viermele lung albastru al vagoanelor și un salt din mers ar fi fost catastrofal. Băiatul părea sigur pe el, dar la Dunăre ne-a avertizat – nițel teatral, așa mi s-a părut, cu toate că era ilogic, în sensul de a-și trage un avantaj – că e supracontrol. Supracontrol, supracontrol, era vorba care circula de la unul la altul ca o condamnare la pușcărie. Nu eram singurii blatiști, fiindcă din vagoanele din spate veneau cete de puști ca și noi care se avântau spre locomotivă, speriați. După podul făcut de Anghel Saligny, peste fluviu, trenul a încetinit, mai ales că se arăta gara din Cernavodă. Am sărit din mers și eu și Rudei, aruncând mai întâi unica noastră avere, rucsacul. Cu genunchii zdreliți, trăiam fericirea de a fi scutit cei 20 de lei pe care îi datoram nașului. Eram în Dobrogea și până la marea cea mare nu mai erau decât câțiva pași, adică 50 – 60 de kilometri, dacă nu mai bine, dar avântul nostru nu se putea împiedica de atât. Am găsit, la cotul spre Canal al Dunării o barcă veche, părăsită cu fundul în sus, pe mal și am decis că dormim acolo în noaptea care urma, dar soarele era sus, așa că am intrat în Dunăre, să înotăm. Previziunea mamei a fost cât pe ce să se adeverească imediat, ea care îmi spusese să nu merg la mare că, așa cum mă știe de năzdrăvan, mă voi îneca. Un vârtej m-a agățat, frica, asemeni unui curent electric m-a paralizat simțind că-s tras la fund, am strigat la Petrică, aflat la doi pași de mine în apă că mă înec și a fost suficient un brânci sub tălpile mele pentru a-mi reveni și a ieși singur la mal. Moartea e uneori foarte aproape de noi, iar panica aceea, transmisă și prietenului meu, ne-a determinat să hotărâm plecarea de la Dunăre, cu un tren de noapte. Pe o linie secundară în gara din Cernavodă se găsea un tren marfar care făcea manevre de agățat alte vagoane. Am aflat că urma să plece în direcția în care bănuiam că ar fi marea. Am urcat în ghereta goală dintre două vagoane și trenul a plecat cu noi, în noapte, de parcă dădusem din steguleț, cum fac cantonierii, semnalul de plecare. Nu ne-a băgat nimeni în seamă. Zgomotele erau altele decât ale trenului personal cu care călătorisem gratis, fiarele păreau că se desprind din încheieturi, liniile de sub noi anunțau la fiecare curbă că-s gata să sară în aer, noaptea cleioasă sporea o incursiune în neant a metalelor care se izbeau între ele și iau în stăpânire sonoră universul. Am mers astfel mult, nu aveam niciunul ceas la mână, doar banii puși la comun într-un portofel mic pe care an hotărât să-l păstrăm cu schimbul. Trenul a oprit, mult după miezul nopții, undeva, la un triaj, fiindcă se vedeau puzderie de linii care se intersectau, se adunau în buchete metalice care luceau sub lună. Puteam fi la Tulcea, puteam fi oriunde. Am auzit sirena unui vapor și în clipa aceea am fost siguri că marea e aproape. Am mers, prin beznă, de-a lungul liniei ferate și am ajuns în periferiile Constanței. Apoi, de-a lungul unor străzi, am nimerit centrul unui oraș mare, cu străzi largi și semafoare la intersecții. Eram obosiți de zarva metalică a marfarului, de mersul pe jos, iar adolescența noastră de 15 ani nu mai făcea față și cerea nițel somn. Am găsit un scuar cu câteva bănci de lemn. Era pustiu la acea oră, doar un băiat lung dormea cu fața în sus pe o bancă. Am lipit și noi două bănci, închipuind un pat confortabil de lemn, am pus rucsacul drept pernă, ceea ce ne ferea și de riscul de a fi furat, Rudei a băgat portofelul cu averea noastră care ne ajungea să mâncăm zilnic un covrig în săptămâna de răsfăț la mare pe care o visam, sub maiou. Marea se găsea pe undeva pe aproape, de aici nu se auzeau valurile, ci doar primele mașini ale constănțenilor matinali care plecau undeva. Atunci a venit patrula miliției. Ne-a cerut buletinele pe care le-am oferit fără a arăta emoție sau împotrivire, ca doi cetățeni respectabili. Venisem cu trenul de la București, la mare, și fiind târziu n-am găsit cameră la hotel. Mâine vom închiria o cameră. Unul din milițieni a tras de vecinul nostru, un țigan care părea învățat cu asemenea întâlniri nocturne. A luat poziție de drepți, dovedind o bună cunoaștere a relației cu ”tablagiii”. Fără multe discuții, doi din patrulă, civili, care păreau șefii, i-au spus milițianului să ne ducă. Unde? Așa a început primul meu pas de defilare din viață, fiindcă ”majurul” ne-a pus în ordine descrescătoare, țiganul, care era mai înalt, primul, eu al doilea și Petrică Rudei, mai scund, la urmă, alcătuind o mică unitate de infractori. Pas de defilare a ordonat el, ceea mi se părea insultător, eram doi cetățeni care nu veniseră – de unde putea afla el că am călătorit pe blat cu trenul? – la mare. Un brânci scurt, însoțit de un ghiont în burtă, m-a lămurit că intram în alt tratament și într-o altă viață. Milițianul a oprit primul autobuz care spinteca liniștea matinală a orașului și ne-a suit, pe toți trei, țiganul, eu și Rudei, sub privirile obișnuit disprețuitoare ale constănțenilor care se găseau, somnoroși, în acea lungă odaie pe roți. Eram, fiindcă nu ne-a suit în stația de autobuz, ci a oprit mașina transportului public ca ”la o urgență”, un caz grav adică, și atunci am simțit iar că mi se întâmplă ceva netrăit încă. După câteva stații, milițianul i-a cerut șoferului să oprească în fața unei clădiri, nici acolo nu era stație, unde am coborât doar noi, escortați cu sporită vigilență. Clădirea avea un coridor lung care mirosea a transpirație și, mai spre camera unde am fost predați unei alte uniforme cu table pe umeri, mirosea greu, a urină, șobolani morți, a ceva ce ducea spre subsolurile tavernelor. Camera mică, fără mobile, cu un singur scaun de fier, cu tăblia de lemn, pe care stătea milițianul de pază, era populată de jur împrejur cu persoane care ședeau în fund, lipite de pereți. Ochii se obișnuiau greu cu lumina difuză care intra pe un ochi de geam. Încă nu se luminase de ziuă. În stânga mea stătea o fată în chiloți, cu mâinile petrecute peste genunchi și fruntea proptită în mâini, așa că nu i-am putut vedea fața. Sânii ei tineri dormitau în unghiul dintre coate și pulpele suite ca într-o stranie și deformată Cumințenie a Pământului. Aveam să aflu mai târziu că era ultima adusă, înaintea noastră, din boscheții plajei unde practica o meserie care-i producea avantaje și, găsită goală, milițianul i-a permis să-și tragă perechea de chiloți dintr-un material pe care-l atârnau țărăncile la mine în sat pe culme. Fata avea însă o rubustețe din rutunjimi și, cum iar am aflat la numărătoarea făcută cu strigări pe nume, la un inventar al arestaților făcut o jumătate de oră mai târziu, de un milițian nou, care prelua postul, avea 14 ani, era carevasăzică, mai mică decât mine cu un an și venea din Gorj. Pe peretele celălalt, din fața mea, stăteau aliniate căteva femei triste, arestate și ele pentru practicarea prostituției pe plajă, cu șoferi și clienți de ocazie, fiindcă marile curve – una din ele a spus-o, căinându-se – și-o trag cu averi mari, nu cu sărăntocii care se abțin de la un pachet de țigări pentru un futai. Cu mine, a zis noul milițian, care părea bine dispus, bărbierit proaspăt, nu ți-ai trage-o! Vă servesc oricând, a zis femeia, pe care începeam s-o disting, sperând la o indulgență. Părea mai degrabă bătrână, dar nu avea decât 36 de ani. Apoi milițianul a venit la puștoaica de lângă mine, care continua să stea nemișcată, cu capul pe genunchi, și-a desfăcut catarama pistolului și cu țeava armei, pe care nu o văzusem niciodată atât de aproape, lucioasă și netedă, i-a dat la o parte fâșia chiloților care-i acoperea încheietura pulpelor, dezvelind un sex chinuit. Tu, fă, m-ai servi? Fata a rămas neclintită, capul ei a rămas înțepenit de genunchi, iar milițianul, ignorându-ne, a trecut la inventarierea arestaților din acea noapte. Peste mine și Rudei a trecut plictisit. Mai era acolo un student care furase geamantanul unui turist străin. El a spus că-i student, milițianul a răspuns că și soacră-sa e studentă, apoi a trecut la o altă prostituată care a spus că ea face ce face cu străinii în acord cu soțul ei care știe. Ba chiar el o trimite, alegând între gelozie și gologanii pe care ea îi aducea acasă, când avea noroc de clienți, varianta profitabilă. Nici ea nu era o frumusețe, aerul camerei era greu, stătut și mi s-a părut că mirosurile care plecau din încheieturile celor capturați peste noapte veneau mai ales de la femei.

A venit ora curățeniei de dimineață când am fost scoși să spălăm grupurile sanitare și coridorul. Eu am refuzat să ies. Femeile au alergat toate la o corvoadă care li se părea în ton cu statutul nostru. Petrică, sub privirea mea dojenitoare, a ieșit în coridor, dar în clipa aceea am auzit răgnete. Prietenul meu de liceu a crezut că poate fugi, a ochit capătul spre stradă al lungului coridor și a țâșnit spre ieșire. I-a fost tăiată calea, doi milițieni l-au adus în brânci la loc și din clipa aceea pe noi doi ne-au lăsat în pace.
Lungul interogatoriu făcut de un ofițer, în biroul lui, cu scrierea caligrafică a unor declarații la mese diferite, pentru a nu vedea unul ce scrie celălalt, a fost următorul episod al aventurii noastre la mare. Recunoașteți că ați intenționat să părăsiți țara? Întrebarea a revenit și a tot revenit și când un alt ofițer ne-a luat în primire. Degeaba am scris și declarat că am vrut să vedem marea, că părinții noștri sunt oameni respectabili. Știm noi! Știau că voiam să ne suim pe un vapor, strecurându-ne ca niște puști nevinovați, pe un vas străin și… Ultimul care a venit, spre prânz, invitându-ne să scriem o nouă declarație, părea cumsecade. Vom suna la părinții voștri și vom verifica. La mine, la Sângeru, nu era decât un telefon la primărie, telefon cu manivelă de unde omul de serviciu, unul mic, răspundea atât de sonor încât o convorbire cu raionul, la Urlați, putea fi auzită mai ușor peste dealuri decât prin cablul înșirat pe stâlpi. N-am crezut nicio clipă că au vorbit cu mama, care era director al școlii sau cu tata, mercealog la cooperația comunală. Am vorbit cu părinții voștri care nu știu că sunteți la Constanța. Vă suiți în primul tren și plecați acasă. Ne-am înțeles? Ne-am înțeles. Numai că noi nu văzusem marea și pentru asta venisem. Așa că…

La Eforie Sud, noaptea lumina cu luna ei argintie peisajul verde a stațiunii. Am găsit o grădină unde se vedea căciula unei căpițe cu fân, peste un gard de sârmă ușor de escaladat. Am sărit eu primul. Am preluat rucsacul și m-am aținut să vină și bolovanul rotund al tovarășului meu de călătorie, care era scund, dar rotofei. Grădina nu părea că dă undeva. Am făcut câțiva pași. Marea se auzea aproape ca o respirație, sub movila de iarbă și țărână pe care ne găseam. Am înghesuit rucsacul la temelia căpiței cu fân și ne-am culcat, oblic, fiecare prinzând o fărâmă din perna cu curele nădușite. Petrică a adormit imediat. Eu ascultam gândurile care mă legau de arestul din noaptea trecură și care vorbeau în mine cu voce tare. Plecasem acasă, așa am făgăduit ultimului milițian care nu ne-a tratat ca pe infractori, dar am ajuns la Eforie Sud, fiindcă nu văzusem marea și am luat-o în sens opus. În căpița cu fân care mirosea sărat chițăiau șoricei. Îi știam din polata de la Sângeru.Și acolo erau cuiburi de șoareci. Șoricioaica a ieșit peste umărul lui Petrică, o vedeam cu coada ochiului, i-a coborât pe piept, apoi a alergat înapoi, speriată de o respirație asimetrică a omului. A revenit și s-a plimbat pe pieptul lui. Apoi s-a lăsat pe pantalonii mei până la tălpile pe care le lăsasem desculțe. După o îndelungă explorare a zonei s-a întors în fân, la grupul de șoricei care au chițăit bucuroși la revenirea mamei. Noaptea părea așezată, stelele luceau memișcate, somnul mă ocolea, așa cum am pățit toată viața. În zori, când se crăpa de lumină, iar noi ne arătam fără plapuma de întuneric, la marginea falezei, l-am trezit pe colegul meu de aventură marină și am sărit gardul în sens invers. Eram, așa ni se părea nouă, doi turiști matinali care căutau povârnișul spre plajă. Marea se vedea în sfârșit, cu turmele blânde de mioare ale valurilor care veneau să pască țărmul. Era năucitor de frumos. Petrică a spus că-i e foame, ca atare vom merge la primul restaurant. Ești nebun, am zic, propunându-i să numărăm mai întâi banii pe care-i mai aveam. Cumpărăm, am propus eu, câte o gogoașă. Inutil. Petrică a scos portofelul din sân și l-a aruncat în alee, nervos. Eu plec, a zis. Fiecare cu treaba lui. A luat-o de-a lungul fâșiei de asfalt din marginea parcului. Eu îl priveam năuc. Între noi rămăsese în potecă rucsacul și portofelul cu cei câțiva lei care asigurau supravieuirea noastră chibzuită. Atunci ne-am auzit somați să stăm pe loc. Era o patrulă de miliție care inspecta matinal parcul și plaja.Peste o oră ne găseam în sediul instituției populate cu galoane și table pe umeri din Eforie Sud, ca posibili infractori. Scăpasem de la Constanța, cu promisiunea, neonorată, că plecăm acasă cu primul tren. Drumul nostru nenorocos ne-a dus într-o stațiunea care avea și ea vigilenții ei. Ziua avea să se consume cu declarații, interogatorii, învelite toată în bănuiala că intenția noastră criminală era să ne cocoțăm pe un vapor și să evadăm în lumea de dincolo de marea pe care abia o zărisem. Așa s-a consumat cea de a doua zi de vacanță la mare a celor doi liceeni vălenari. O mașină a miliției care avea drum la Constanța ne-a înghesuit pe bancheta din spate lângă un bărbat neras, cu cătușe la mâini. Se uita pe geam și nu părea că ne-a văzut sau că merităm interesul unei priviri. Cătușele indicau un grad de noblețe a tâlhăriei neatins de noi. Am fost dați jos în fața gării.Știți drumul spre casă așa că roiu în primul tren și să nu vă mai prind pe aici. Ați înțeles? Bărbatul cu uniforma știută avea glasul autoritar pe care îl aveau și ceilalți, iar noi păreau recidiviștii care nu mai pot fi surprinși de ceva. Gara, sub seară, era plină de lume. Aici ar fi trebuit să stăm, a fost gândul care părea salvator, în gară, pierduți între călători, fiindcă a doua zi intenționam să ajungem, pe jos, la Mamaia. Ne-am culcușit pe o bancă retrasă și am adormit, așa cum dormeau și alți călători. Puțin după miezul nopții am fost zgâlțâiți cu brutalitate. Era milițianul gării care ne-a condus fără explicații suplimentare în partea laterală a clădirii. Pe o ușă, cea prin care am intrat, scria fără echivoc Miliție. Calvarul nostru părea că abia acum începe. Dezechiparea! Era un ordin care se execută, nu se discută. Dezechiparea a însemnat să scoatem tot de pe noi și să rămânem, sub privirea scrutătoare a omului legii așa cum ne-au făcut mamele noastre personale. Acum îmbrăcați tot ce-i aici. Pe rând. Schimburile noastre puține și mototolite fuseseră deșertate pe cimentul murdal al postului de miliție. De unde ați furat hainele? Inutil să spunem că-s de acasă, că-s ale noastre.

Figurile cu care mersesem la mare păreau ale unor bandiți, altfel nu-mi explic atracția magnetică pe care o trasmiteam oamenilor cu uniformă și pistol. Hainele, bluzele, ni se potriveau, așa că de bine de rău ideea furtului de țoale a căzut. Rămâneau nelămurite celelalte. Ce căutăm singuri la mare, unde intenționăm să ajungem. Petrică a început să plângă. Atunci am hotărât să-i spun că am mai fost, cu două nopți înainte la un post din centru și de acolo ni s-a spus că au vorbit cu părinții nostri. Milițianul a dat câteva telefoane în care numele meu și al colegului au fost dictate pe litere. După două ore în care noaptea se târa sub geamuri, negră și urâtă, împreună cu trenurile rare care veneau și plecau dinspre București sau spre București, telefonul postului de militie a sunat. Alo! Îi sui, trăiți. Se lămurise chestiunea celor doi minori capturați de trei ori în două zile. Am fost predați unui alt gradat cu care am suit în trenul spre București. Adio mare pe care nu te-am atins cu un deget. La Sângeru am găsit-o pe mama plângând. Bunica a căzut în genunchi și i-a mulțumit lui Dumnezeu că m-a adus viu acasă. Milițianul cu grad mare din prima arestare sunase la posturile locale din zonă, cerând informații care ne indicau drept școlari silitori. Așa au aflat părinții nostri că ne găsim arestați în Constanța, fără alte explicații. Marea, până aveam s-o descoperim, maturi, cu valuri sărate și alge care miros a nemărginire, a locuit în amintirile mele ca un lagăr cu milițieni care te predau încrunați de la unul la altul și te pun să declari de ce vrei să fugi din România.

(Lucian Avramescu, din romanul „Despre singurătate”)