AM Press Logo
Muzeul Pietrei

În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (31)

 

La ce ți-au folosit călătoriile? Întrebarea venea din urmă și eu trebuia să fac o legătură și să înțeleg sensul nou. La nimic, am vrut să spun. Apoi am povestit că fiecare mișcare pe pământ are rostul ei. Ai mei, cei duși cu toții, nu au trecut niciodată granița Dunării măcar, până-n Bulgaria. Eu am umblat, cu și fără treabă, dar cel mai adesea urmând îndatoririle unei meserii. Așa am ajuns în Biroul Oval de la Casa Albă, la doi pași de președintele american de atunci, Bush Jr., în Biroul Oval de la Kremlin, de unde nu uit privirea, pe care am întâlnit-o o secundă, a lui Putin, eram câțiva inși în acea încăpere, și mi-am spus că aș prefera întâlnirea în pădurile siberiene a unui tigru decât a unui astfel de om, găsindu-mă singur, față în față cu el. Poți învăța câte ceva de aici. Am fost aproape și de împăratul Japoniei, care umbla ușor aplecat, a făcut doar câțiva pași, iar noi trebuia să nu scoatem un sunet, așa primisem instrucțiuni, dar un fotoreporter de la Agerpres a strigat, când altul  i-a tăiat unghiul de poză, dă-te mă în pizda mă-tii la o parte, boule, dar împăratul n-a tresărit  nu pentru că nu înțelegea, cu certitudine nu înțelegea minunata noastră limbă, ci pentru că în educația lui de împărat și de japonez, nu figura tresărirea.

În Golf am stat într-un hotel cu americani, în general femei grase care veniseră să preia administrația în Itak, ne găseam în Kuweit, țară agresată de Saddam, cu o săptămână înainte de a începe cu adevărat războiul care nici acum nu e gata. Ce să-ți spun? Acolo am auzit în zori, sunetul lung al muezinului, din țepușa minaretei și mi s-a părut că-i din altă lume, a lui, iar eu sunt un intrus. La Piramide, lângă Cairo, eram singuri, nu mai călca niciun turist pe uriașul platou cu giganții lui de piatră, iar când un arab s-a îndreptat spre mine, cu un mănunchi de mărgele și o broboadă de-a lor, un polițist a plecat călare pe cămilă, fusese undeva aproape și urmărise scena, a strigat ceva, un ordin, în limba lor, dar arabul cu mărgelele continua să vină spre mine, până când capul cămilei s-a așezat între mine și el. A arătat polițistului acea eșarfă pe care mi-a și dăruit-o, dar polițistul părea neîncrezător și până nu l-a văzut la distanță mare de mine nu s-a mișcat de acolo. Nu cu multă vreme în urmă avuseseră lor aici atentate sângeroase. De la Sfinx am o fotografie cu portretul meu suprapus peste chipul de leu al monumentului antichității egiptene. Am rugat un fotograf să mă pozeze de la 300 de metri, cu aproximație, de Sfinx, și în poză părem siamezi, nu că aș crede în zodia mea de Leu, ci pentru că există o ținută comună, ceea ce m-a făcut să mă analizez autoironic. Sfinxul are nasul ceva mai rupt decât al meu care și el a trecut prin ciobiri.

Pot să-ți povestesc mult, foarte mult. Spune, ai zis! Am fost  curioasă să te aflu și astfel. Călătoria e o înlesnire a lumii moderne. În cartea lui Tofler, Șocul viitorului, un american călătorea cu un secol în urmă pe parcursul unei vieți, cât altul azi, într-o zi. Imaginează-ți un navetist cu avionul care lucrează într-un oraș al SUA și pleacă matinal în altul, cu avionul. La aeroport îl așteaptă șoferul, dacă-i manager, și mai face niște kilometri până la birou. Seara face drumul invers și așa mereu. Bunicul, am zis eu, pleca la Buzău, noaptea, pe jos, să-i ducă mamei la școala normală merinde cu desaga. Sunt cam 40 km. A doua zi se întorcea tot pe jos, peste dealuri. A mai fost războiul, când  a mers mai mult. Ce ai învățat totuși, din călătorii, insistă ea? Că singurătatea arată uneori ca o piramidă din Egipt sau ca potretul de  tigru siberian al unui președinte de superputere, am răspuns eu. Pe Marele Zid, care se vede de pe Lună, am mers și am tot mers nevenindu-mi să cred că mă găsesc acolo și am sunat-o pe mama, la Sângeru, spunându-i nu doar că mă aflu în China, unde am mai fost apoi, dar că sunt pe Marele Zid și mama s-a mirat cu bucurie. Am de acolo o legitimație metalică, numele meu e scris în chineză pe o parte și cu litere latine pe cealaltă, costa un dolar și am stat la rând cu alți europeni să ne luam atestatul că am pus piciorul pe uriașa graniță care îi apăra pe chinezi de năvălirile mongole. În Beijing, o studentă la Arte Plastice s-a oferit să-mi facă potretul. Mergeam la hotel și ea mi-a povestit că visul ei este să ajungă în Canada și să trăiască acolo. Strângea ceva bani pentru călătorie, din această pricină făcea portrete în creion turiștilor. Chinezoaica a urcat cu mine în cameră și a uitat să plece, așa cum a uitat să-mi deseneze portretul. Eu am ajutat-o în zori – când m-a întrebat dacă poate veni și în seara următoare pentru portret – cu câțiva dolari pentru călătoria ei în Canada, dar de venit i-am spus să nu mai vină fiindcă plecam în Vietnam peste câteva ore. Ea a spus că desenul va fi gratis și eu am râs. Chiar plec am zis, iar avionul nu e al meu. E prezidențial. Asta am învățat prin lume, că oamenii-s, cu mici excepții, la fel. Sufletul nostru locuiește într-un trup pe care îl utilizăm cum credem că e mai bine, nu mereu cu cumsecădenie pentru el. Pentru suflet sau pentru trup? Întrebarea ta m-a pus pe gânduri. Stăm cu chirie în casa coastelor și când ieșim de acolo și ne facem cuvânt zburător și iarbă, odaia în care a bătut inima sufletului e hodorogită, nu ne-am purtat bine cu ea, i-am zgâriat pereții și alt suflet nu se mai mută acolo.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!