În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (38)

El, Scriitorul. Libertatea este putința noastră de a ne spune, atunci când avem chef, adio. Cea mai frumoasă libertate este cea de a nu fi în stare să ne despărțim. Sunt liber de a-ți spune că nu te mai iubesc, dar nu-s în stare. Nu că m-ar opri morala dragostei, ci pentru că nu e așa. Cea mai liberă minciună este aceea de a mă lăuda că nu te mai vreau când înnebunesc să te am.

Libertatea este dreptul de a fi năuc uneori. Numeroși oameni liberi trăiesc  în cușca splendidei lor neputințe de a se manifesta ca atare. Libertatea este țărâna nehotărârii pe care vei călca mâine cu tălpile goale, țanțoș ca o cămilă însetată, îngrozită că deșertul s-ar putea termina și de acolo ar putea începe un alt deșert, mai nemilos și mai aspru la pipăit și la văzut și la adulmecat cu nările, care se cheamă, în enciclopediile nescrise ale sufletului, Deșertul Singurătății.

De ce ai scris asta? Nu știu, am zis, m-am jucat de-a cuvintele. Nu-i așa. Te-ai jucat cred de-a mine și de-a tine, ori joaca aici doare și în glumă. Nu ai înțeles, am spus. Mai citește o dată, dar femeile când nu vor să înțeleagă ceva nu înțeleg de te-ai presăra, rupându-te în bucăți, la picioarele lor, iar drumul s-ar face roșu de sângele și de carnea ta.

Gustul dezamăgirii este acru sau dulce sau strepezit. Dezamăgirea, spun unii, n-are gust, fiind, în plus, inodoră și incoloră, ca vidul care nu se vede și nu miroase.

Un poet scria că imbecil e gestul de a încerca să oferi un pahar cu apă unui călăreț care, însetat fiind, se apropie de linia de sosire, nădușit și dornic de victorie . Nici el nu va putea primi paharul, nici tu, benevol nevolnic, nu vei fi în stare să-l ții fără să-l verși, înainte de a atinge buzele călărețului care dorește deopotrivă victoria și apa.

Există și un alt mod de a învinge dezamăgirea, dându-te fericit, sub nobila umbrelă a inconștienței, cea care ne salvează de atâtea ori cu o atât de blândă cruzime.

Discuție liberă despre Dumnezeu. Eu recitisem de cu zori poemele care-mi plac ale lui Rainer Maria Rilke, un mistic adevărat, nu un certăreț cu Cel de Sus ca Emil Cioran. El vede un înger înspăimântător în pragul ușii, ori un arhanghel frumos care împrăștie frică. Tu cum vezi îngerii? – am întrebat. În iconografie sunt uneori niște bebeluși cu poponeața goală și care dau din aripi, ca fluturii. Eu nu-mi pot imagina îngerii ca pe niște bebeluși rotofei. Tu taci și apoi spui că nu-ți îngădui să-ți imaginezi îngerii, fiind un păcat. Dar dacă ai făptui totuși păcatul de a-i închipui într-un fel sau altul? În nici un fel. Cuvântul înger ține loc de înger? – mai întreb eu în fața unei tăceri speriate.
Dar pe Dumnezeu cum îl vezi? E el omul cu barbă albă pe tronul ceresc, mânios pe cei vinovați și blajin cu cei ce n-au făptuit păcătoșenii? Cum de are timp și răstimp să le vadă pe toate, să-i judece pe toți, atâta vreme cât milioane se nasc într-o clipă și tot milioane se săvârșesc în secunda acelei eternități?

Azi, așa ceva nu poate face decât calculatorul.

Dacă, am continuat eu, aș întreba un copil cum de acoperă Dumnezeu atâtea responsabilități, de a judeca, de a ierta, de a pedepsi, cum de știe și vede și înregistrează tot, mi-ar răspunde sigur că e ca un calculator universal. Miliardele lui de conexiuni acoperă universul. Ca atare, copilul care dialoghează cu un altul de vârsta lui de peste Ocean, fără cabluri și punți materiale între ei, copilul care înțelege toate limbile, văzându-se și zâmbindu-și peste norii planetei, nu și-l imaginează sigur pe Dumnezeu ca pe un rege ceresc bărbos și încruntat. Eu cred că Dumnezeu e mai aproape de imaginea pe care și-o făurește despre el copilul de azi, decât toată cultura noastră religioasă. Iisus, da, el e fiul lui Dumnezeu, dar și al omului, el poate fi atins în icoane, plâns ca un om care a suferit. Dumnezeu nu, nici măcar cel pictat pe Capela Sixtină de nemuritorul Michelangelo. Bătrânul de pe tronul ceresc e prea puțin pentru Dumnezeu. El e altfel, cu siguranță. E prea puțin să fie un moș, fie el și pe tron de nori.

Citesc, obicei de care încerc să nu mă dezbar, un volumaș al poetului francez Rene Char, dintr-o colecție care se tipărea pe vremuri, ”Cele mai frumoase poezii” – Editura Tineretului. Toți marii poeți ai lumii încăpeau acolo, moderni, suprarealiști, în flagrant conflict de viziune cu ”realismul socialist”. Și totuși, apăreau. Cartea stătea în biblioteca mea între Novalis (cât l-am iubit în studenția mea!) și Paul Eluard. Rămân agățat de un vers-cugetare: ”Omul a fost, cu siguranță, dorința cea mai nebună a beznelor; de aceea suntem întunecați, invidioși și nebuni sub puternicul soare”. Născuți, carevasăzică, din junghiul lăuntric al beznelor, din dorința lor de a fi cu orice chip, de a se întrupa. Și bezna s-a făcut om, luându-i chipul și asemănarea. Bezna e un fel de superlativ al întunericului.

Deschid cartea la întâmplare. Iată alt vers care-l omoară pe primul. Sau îl confirmă și întregește? ”Dragostea mea, nu are nici-o importanță că m-am născut: tu te ivești acolo unde eu dispar”.
Las volumul. Un estetician german dădea sfatul să nu citești niciodată mai mult de șapte – opt poezii la o lectură, dintr-un poet, pentru a nu-l ucide. Poezia e un medicament tare. Densitatea poeziei e alta decât a prozei în care te adâncești ore în șir și n-ai mai ieși de acolo. Îmi amintesc, copil fiind, când mă striga bunica, pe ton din ce în ce mai disperat că se răcește mâncarea, și eu o rugam, fără să-mi ridic ochii din carte, să mă mai lase nițel, ”un piculeț” și așa mă prindea prânzul ăl mare și seara, flămând fără a băga de seamă.

Ce-o mai fi prin lume, pe afară, prin Bucureștii politicii? Nu știu, dar nici nu mă dau în vânt să aflu.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”) 

Parteneri