Eu, Lucian Avramescu. Mama, ziua de naștere a mamei. N-o puteam uita, fiindcă țara vuia omagiindu-l pe cel mai iubit fiu al poporului, născut pe 26 ianuarie, iar noi ziariștii, nu mai osteneam publicând mesajele înflăcărate ale oamenilor muncii. Mama primea un telefon de la mine, iar după ce am plecat de la Vâlcea la București, fiind mai aproape de Prahova, seara ajungeam la Sângeru, fie și pentru un ceas, spre a-mi îmbrățișa mama. Îi duceam un coș de banane și portocale, care-i plăceau. A început să se stingă trăind vedenii, cu toate că, se zicea că securitatea nu mai există, dar mama vedea securiști în aer, în tavan, în pod. Vedea în stâlpul de la poartă un bec îndreptat asupră-i, care o filma, iar în pereți știa că-s microfoane. Zadarnic am încercat s-o liniștesc fiindcă ducea mâna speriată la gură, îngrozită că eu înjuram și în scris și la televizor toate securitățile din lume. Te vor aresta, spunea mama, care începuse să nu mai fie cea din copilăria mea, torturată de coșmarurile vieții trăite. I-am scris, după ce n-a mai fost, și-am așezat-o în mormânt lângă tata, câteva versuri pe o piatră. Acum am găsit o evocare, scrisă cu doi ani în urmă, în 2016, prin care o povesteam și ne povesteam, cum am fost, cum am trăit. E mama, cea a copilăriei mele, o copilă care avea copil.Se cheamă, evocarea, Ituța, navetista mea mamă:

Venea să mă vadă o dată pe săptămână, trecând nămeții, pe jos,
Navetistă a iubirii pentru fiul ei.
Mama mea se chema Ituța, dintr-un beteșug al meu de vorbire.
Trebuia să-i spun mămicuța,
Mama de zi și de noapte și de permanență fiind bunica,
Trebuia, dar am nimerit să îngaim Ituța și așa i-a rămas numele,
Apoi toți, și fratele meu venit mai târziu
Și nepoții ei, cei care și-au amintit că există,
Fiindcă unii n-au știut niciodată că au o bunică,
Au strigat-o Ituța,
Nurorile n-au strigat-o în niciun fel, niciodată,
Incomodate de bonomia ei fără margini
Și de rara ei cultură a iertării.
Mama mea s-a născut azi
Și apoi într-o zi a murit
Așa cum mor mamele
Într-un fel extrem de special,
Așa cum doar mamele știu, lăsând în urmă nu un gol, ci o prăpastie
În care inima noastră se scufundă uneori.
Fiecare mamă moare cât un continent de mame.
Vadu Săpat se chema satul în care a fost întâi învățătoare.
Am măsurat cu pasul cei 24 de kilometri, ieri, între Sângeru și acolo,
Drum pe care Ituța îl pava cu pașii ei sprinteni, prin pădure și peste dealuri,
O dată pe săptămână.
Avea 18 ani, iar eu opt luni când m-a dăruit mamei permanente, bunica.
Zăpezile din anii 50 erau uriașe,
Mama înota printre două păduri spre școala ei din Vadu Săpat,
După ce-mi lăsase mie suficiente provizii de suflet pentru o săptămână.
”Lupuuu, fetițo!” , ”Fugi!”, strigau voci de bărbați din pădurea Călugăreasca
Și un lup uriaș făcea salturi spre ea.
A rămas stâlp în zăpadă, iar lupul, ștergându-i rochia
A fugit mai departe, fiindcă și biata fiară fugea de ceva, de topoarele acelor bărbați.
Am mers, pe jos, la Vadu Săpat, ieri, prin ger și zăpadă,
Tocmai pentru că știam că n-am voie,
Să văd cum mă putea iubi, mama,
Care avea 18 ani și era învățătoare,
Apoi, când a venit fratele meu, era profesoară de limba română,
Iar azi, de ziua ei, predă vorbirea corectă îngerilor.
Ce să-i urez mamei mele de ziua ei,
Mamei mele care-și continuă naveta spre inima mea
De undeva de foarte departe?
Nu știu, poza ei stă alături pe poza tatălui meu pe o cruce din sat,
Iar eu îi mângâi mut
Fiindcă e prea ger și cuvintele au înghețat în neputința lor fără rimă.