doamnă ți-aș curta călcîiul sărutîndu-l cu un crin
blond la poalele-ți de nouri, rugăciune și destin
plîns aș fi de n-aș fi rîsul învierii fără scrupul
mielul alergînd pe pajiști de n-aș fi sub blana-i lupul
doamnă, doamnă, cea mai doamnă înflorire-n jur de inemi
revărsare-n faptul serii de petale către nimeni
mult m-aș da oblăduirii de ninsori a vieții tale
scoborîndu-mă paj ultim lîngă glezna strînsă-n zale
doamnă ninsă cu iubire, răsfățată în calești
de din unde vii în mine și-nspre ce călătorești
azimă de pîine dulce și cuvînt desăvîrșit
fie-ți drag de îndrăgirea starețelor de la schit
prin al căror verde plaur și vitraliu te privesc
pînă ochiu-mi împietrește în cerdac mînăstiresc
pînă ceara de pe mînă se prelinge-n țintirim
și rămîn doar oase zvelte, doamnă care te iubim
(Lucian Avramescu, din volumul „Ei, aș! Spunea poetul)
