Ieri m-au vizitat de la București doi amici, Ionel și Florentina. Cu el, viața mea s-a mai intersectat în tinerețe, când era student la ASE, iar eu trudeam într-o zonă care avea conexiuni cu studențimea, prin scrisul jurnalistic. Florentina, mai tânără, a apărut în viața lui după ce cancerul i-a ucis soția. Ea este unul dintre cei mai străluciți chimiști din generația tânără. S-au asociat într-o firmă cu polivalențe și asocierea a mers mai departe. Presupun! Îmi transmit, amândoi, o liniște care bandajează puseurile mele depresive de muțenie.

După amiaza a fost lungă. Pe terasa din spate, lângă parfumul amărui al frunzelor din marea salcie pletoasă creață, am vorbit, în trei spre patru – ca gazdă, soția mea – iar eu mâzgălind un top de coli, cu un scris care, rămânând în urma gândului, comitea imperfecțiuni indescifrabile prin grabă. Înlocuitorul blestematului instrument al comunicării râmânea mereu în urmă și, după ce omoram fluența dialogului, fiindcă se tot consultau asupra a ceea ce am vrut să zic, trecea timp mort.

Ionel a glumit pe seama ”aventurilor” mele prin lumea în care m-a dus meseria de ziarist, după ce cândva îi povestisem o întâmplare semihazlie din Brazilia. M-am apărat fără succes, fiindcă uneori lipsa vorbirii devine nu doar obositor de inutilă, ci și chinuitoare, confirmând un handicap.

Am încercat să spun, să scriu, un adevăr – nu am fost niciodată un crai, ci doar un bărbat care, atras de frumoasa enigmă a sufletului femeiesc, s-a ajutat de ea spre a înțelege meleaguri pe care nu le călcasem decât cu lectura, lumi enigmatice. Nu cunoști o țară în care stai o lună, cum s-a întâmplat având o bursă în Italia, bifând doar catedrale, domuri și vizitând muzee. Un ghid-femeie sufletesc dă magie locurilor și consolidează amintiri. Nu poți înțelege o țară fără a încerca să-i afli candorile care se refugiază cel mai adesea în sensibilitatea inteligentă a unei femei.

Uneori norocul m-a ajutat să cunosc firi subtile, profunzimi de invidiat. De ce mărturisesc asta într-un jurnal de confesiuni? Fiindcă jurnalul nu poate avea, ca poezia sau proza, încuviințarea fanteziei. În jurnal ești sincer cu tot riscul de a deveni vulnerabil. Jurnalul nu-ți permite să minți, iar eu nu costruiesc un roman de fantezii, ci mă spovedesc într-un moment dureros al vieții mele, când muțenia nu poate fi bandajată decât prin refugiul în scris și sinceritate.

Nu, nu am fost un vânător de femei, cu toate că mii dintre poeziile mele sunt dedicate iubirii, ci un căutător de sensibilitate pe care, iertare prieteni, femeia o are în dotare, primind-o de la Cel de Sus cu mai multă dărnicie decât ne-a hărăzit-o nouă.

Nu am trăit niciodată aventuri, ci doar bucuria de a primi și dărui iubire atunci când s-a nimerit să ne găsim. Pot fi iubiri de o zi sau o lună? Efemeridele se nasc, se înmulțesc și mor într-o secundă, înghesuind ceea ce nouă ni se pare veșnicie. Și noi trăim veșnicia unei secunde.

Nu, nu sunt un flușturatic, prieteni, ci doar un ”îndrăgostit de profesie” cum declaram cândva într-un interviu, încercând să explic abundența poeziilor mele de dragoste. Poeții, compozitorii, pictorii au găsit, cu mici excepții, în femeie, în farmecele ei, și cele trupești pentru a nu fi ipocriți,  izvorul fermecat al inspirației. Scriind, ca poet, n-am cules muze din imaginație, ci le-am procurat vii, atunci când norocul mi le-a scos în cale. Sigur că mari, fundamentale iubiri, nu trăiești multe în viață. Am o cunoștință care și-a cunoscut soția văzută la geamul unui tramvai, a fugit după vagon o stație și, fără alte cuvinte a cerut-o, gâfâind,  de nevastă. Au trăit fericiți ca-n basm, până la adânci bătrâneți. Dar mari iubiri sunt câteva într-o viață, uneori una sau două. Ele marchează despărțiri dramatice, dureri care nu se vindecă niciodată, cătușe puse cuvântului dor, cum scriam într-o poezie devenită cântec.

Iubirea? E cu mine și acum, când nu mai sunt june. Fără ea muream demult fiindcă nu pot trăi fără un suflet pereche.

Îmi mai amintesc, e drept, în jurnalul muțeniei mele, descurajând tristeți care mă trag în jos, câte ceva din ce am trăit, fără a insulta viața mea sufletească de acum și poate de mâine, fiindcă – cine amintește asta citând un mare scriitor? – „nu mai iubim că îmbătrânim, ci îmbătrânim fiindcă am renunțat la iubire”.

Să aveți o zi bună, în care dragostea, chiar dacă e departe, uneori sub țărână, a rămas vie, puternică în voi, lacrimă nezvântată sau retrăire fericită în continentul amintirilor! Cu bine!

(Lucian Avramescu, 4 octombrie 2020)