peste chipul poetului
o femeie ca o pădure înmugurită cîntă
și mîinile ei subțiri duios odihnesc…

fericit, îți spui, trebuie să fie poetul
dacă peste chipul său
buzele femeii rostesc dulci vorbe ciudate
un descîntec poate, un roi de petale
nenumărate

iat-o cum strînge la piept, peste sînii striviți
în unghiul secret care-i desparte
portretul poetului,
portretu-i firav
desenat pe o carte

fericit, spui, trebuie să fie poetul
dar, ah, pentru el oare bate
inima ei în singurătate
sau pentru cel care
prin lumina versurilor
se zărește în depărtare?

(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito”)