Să-mi ții de cald te-am rugat, doamnă cămașă
stai petrecut prin butonieră i-am zis nasturelui
fiindcă prea bătea vântul
și era o mare, chiar uriașă spărtură
în cămașa verde a ochilor mei
și mi-era foame de atâta dârdâit de frig
încât am cerut un leu
să-mi cumpăr un covrig
fiindcă, așa cum îți spuneam,
mi-era o sete de n-aveam unde dormi la noapte.

Ține-mi de cald, te-am rugat,
și nu mai știu dacă vorbeam cu cămașa mea
care erai tu, iubito,
sau vorbeam direct cu tine
care rămăseseși unica mea cămașă.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)