Cerul tot se destramă, spui de parcă mă chemi

Cui să dau ajutor mai întâi, marea coasă

Taie năprasnic și ca pe spice de grâu

Seceră  viețile la rând în câte o casă

I-a cășunat pe bătrâni, câte-un pic pe nepoți

Pe pământ i-o imensă și grea hărmălaie

Țevile toate au înghețat

Ne spălăm unul pe altul cu săpun, în copaie

Când era război tunuri bubuiau

Morți sfărtecați se țineau lipiți în groapa comună

Acum morții sunt întregi și-s îngropați

Tot împreună

E timpul, îți spun, să facem ceva,

De sub coaste fă frica negreșit să dispară

Ține-mă strâns, de mână, de un picior

Și să clădim din iubire  către Dumnezeu scară

Iubirea, scrie-n biblii și vracii o spun

Pe Lazăr l-a înviat, în  fiecare din noi e un Lazăr ce-nvie

Trageți cu tunurile iubirii deodată

Nu unul în altul, ci trageți de-a dreptul în pandemie

Hei, amice, pune-ți la dospit ura

Americanule nu te mai da mare

Și tu, rusule, învață să tragi

În semeni doar cu o dragoste nemuritoare

E timpul, iubito, să ne arătăm chipul

Șterge-ți lacrimile care pe mine mă dor

Să rostim împreună un cuvânt pe nedrept șters

Hai, unu, doi, trei, tare – VIITOR!

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)