e larmă, iubito, ce larmă s-a iscat
în paharul din piatră din care te-am sorbit și te-am dumicat
câtă veșnicie
s-a clătinat din loc de parcă au scăpat vulturii din colivie
soarele ca un mărunt giuvaier
cade din cer
nu la apus, cum ne-a învățat
ci direct în amiaza alcătuirii tale de aurit palat
când ziua bate a eternitate
din minutarele ei toate
tu, doar tu nu vezi, iubito, de parcă ai suferi de alopatie
cum toate se realcătuiesc după ce te-am băut apă vie

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)