Învață-te să te trăiești, nu te lăsa trăit de alții! Cum adică? Și ce dacă mă trăiește, să zicem, femeia care mă iubește și pe care eu o iubesc? Cine-s acei alții? Alții nu sunt cei care țin la tine! Alții sunt cei care au beneficii de pe urma slăbiciunii tale de a te lăsa trăit de ei. A te lăsa trăit înseamnă cumva a te lăsa călărit? Nu știu! Răspunde-ți singur!
E un dialog imaginat de mine, cu mine însumi.

La televizorul deschis de soție spre a-mi arăta ce se mai petrece prin lume, aflu că imaginația mea se vede clar, ca o rață în lac, în viața politică a României, unde figurez și eu, cap de locuitor. Două doamne imbrăcate negru și roșu, se agită orgasmic pe tema dacă denunțul lui Ghiță e distribuit corect ”pe aspect”. Un aspect aș putea fi eu, cetățeanul X. Doamnele vorbesc și despre Băsescu, mereu martor și director de opinii. Niciodată inculpat, niciodată cu cătușe, mereu învingător, ca un jucător-țigan de alba-negra care-ți ia banii și te pârăște apoi la poliție că i-ai violat soacra. La ancheta, desfășurată mereu prea târziu, se constată că soacra era moartă la data violului, iar păcătoșenia, dacă s-a produs, a fost la parastasul de trei ani.

Ce treabă au toate acestea cu statul de drept și cu întrebările mele legate de șansa de a mă trăi fără a fi călărit?

Există un stat paralel, zice un fost șef de servicii. Întotdeauna există un stat paralel. În statul la vedere sunt eu, cetățeanul moacă, plătitor de daune, de amenzi, de impozite, recompensat electoral cu o creștere de cinci lei, o data la cinci ani, de salariu, pensie, ajutor de botez sau înmormântare, mereu perdant. Cine locuiește în statul (satul) în care ar trebui să mă găsesc eu, fiindcă în s(t)atul paralel nu se vede nimeni?
(Lucian Avramescu, 17 ianuarie 2017)