Pare totul sfărmat, viața-i tot mai abruptă
Iar tu însuți te simți priponit ca în clește
Îți dau astăzi beteag un nou ordin de luptă
Sau un sfat, cum îl iei, uită tot și iubește

Ura stă ca dulăul, priponită la uși
Nimic n-o-mbunează, nimic n-o oprește
Tu încearcă îndemnul ce și-n biblii e scris
Pune văl pe măcel, orb la rău și iubește

Am avut o planetă cu copaci și ninsori
Azi albastrul ei pur, prigonit se tocește
Fă efortul să-nvii, începând chiar cu tine
Lumea asta nebună care nu mai iubește

Ia-o iar de la cap, pune-n fluturi culori
Iarba-n munți s-a uscat, tu cu verde-o vopsește
Spală-ți aerul negru pe care-l respiri
Și mai sus de orice, nu uita și iubește

Uită riscul major de-a ieși din blestem
Nu mai buni, ci mai răi, ciuma ne otrăvește
Eu poetul care-a amuțit fără vină
Te îndemn să urmezi rețeta asta- iubește

(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)