Ești, i-am spus iubitei mele,
gâdilat de absența sentimentului de perenitate,
chiar felul meu de a măsura ziua, cu secundele ei
cel mai adesea extraplate

Ești, i-am spus,
pe sufletul meu,
mofluz, în pană de cauciuc mereu,
femeii pe care o iubesc
un zbenghi, cum să zic, îngeresc.

Am privit-o! Pe chipul ei de șarpe cu clopoței,
împrumutat sezonier de la zei,
se citea,
ați ghicit, chiar neliniștea mea.

Iubita mea, domnilor, iubita mea nu diferă de iubitele voastre
nu e de pus musai în ghiveci sau în glastre,
supla ei rădăcină
dacă o mângâi, scoate sunete de liră, suspină,
dacă o abandonezi, se frânge din tulpină.

Zic, dragostea domnilor, cărora mă adresez,
dragostea, domnilor care le știți pe toate
în poziții sufletești pe coate,
dragostea – și cu asta închei poemul meu șugubăț –
e un splendid bandit și un hoț.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)