un albatros își limpezise zborul
atât de nalt sub văluri de senin
vîslind ușor lăsase-n urmă norul
și marea ce fierbea sub cerul lin

apoi trecu unde imense urlă
năuce vînturi ce izbesc și gem
și nu răzbește cea mai naltă turlă
și nici catargul zilei ce-o vedem

frumos țîșni prin negura furtunii
lăsă în urmă tot ce-i trecător
părea c-atinge aripile lunii
aripa-i de albastru meteor

toate pe rând rămaseră sub setea-i
de limpede-nălțime și eres
și-or’cît trăgea din flinte reci furtuna
el tot mai sus vîslea și tot mai des

va obosi, spuneau rînjind întruna
toți marinarii unui rupt catarg
o să-l ucidă cu tăișu-i luna
prost va pieri în lațul ei prea larg

nu e permis să zboare atît de sus, e sigur
că va cădea de înălțimi răpus
spuneau rîzînd și ei păreau acolo
triști albatroși privind cu gîtu-n sus

se clatină, spuneau cu-nverșunare,
sub el se crapă ciobul de senin
dar ei se clătinau atât de tare
și-n ei rînjeau bărdăcile de vin

nu-l mai lăsați, strigă deodată unul,
să-l doborîm, strigară beți în cor
și pregătiră nu un arc, ci tunul
și traseră ochind un palid nor

uimiți stătură și setoși să-l vadă
cum lunecă pe-o geană de apus
dar cînd pe punte-l așteptau să cadă
prin văzul lor el săgetă mai sus

(Lucian Avramescu, din volumul „Un liber albatros”)