îți amintești, era un pui de vifor
odgonul nopții-l clătina în noi
se desfăcuse-o margine a lumii
și se izbea de ceruri și de ploi

privește-ai zis, lumina lor se stinge
le-ngheață-n buze ultimul cuvânt
tăiați un hăț al lumii și zăbala
înfiptă între palele de vânt

va trebui să-i ajutăm odată
ieșiți la porți, strigai cu-n palid glas
și fața lumii greu întunecată
se tot izbea ca un desprins zăplaz

era, îți amintești, culoarea nopții
ca sângele abia prelins și crud
și cum vorbeai pe jumătate-nvinsă
cu chipul tău puteam și eu s-aud

(Lucian Avramescu, din volumul „Un liber albatros”)