AM Press Logo
Muzeul Pietrei

În loc de „Buni zori!”. Lupii și urletul lor peste văile Borsecului

Jpeg

 

Povești nenumărate cu urși. Ursul se suie pe prispa caselor, sare cu ușurința celor 400 de kilograme ale sale gardurile, iar dacă nu reușește să le sară, le rupe. Ce caută? Hrană. Turmele sunt puține în zonă. Bazinul hidrografic e protejat prin lege. O turmă de oi staționată câteva luni sau chiar mai puțin în căldările Călimanilor își anunță, în consistența apelor, în firul prețios al adâncimii, prezența nedorită. Vita cornută și oaia, iubite în Harghita, sunt vizitatori sporadici. Turmele sunt trase mai la margini, iar cirezile scapă rar în turbăriile unde clipocește gazul din adâncuri. Ce-i ademenește pe urși aici? Vara – zmeurișul des din pădurile înalte, puzderia de afine, ciupercile bune și pentru om și pentru urs. Înainte de hibernare Moș Martin încearcă grădinile cu meri de lângă case. Dacă nu-s câini mari să-i alunge, scutură pomul – al prietenilor mei Tavi și Nicu a scăpat nevăduvit – și mânâncă fructele căzute în curțile și grădinile mici, împrejmuite simbolic cu garduri de scândură. În rest, iarna nu-i, pentru urs, sezon de preumblare. E însă vremea lupului. Lupul, la Borsec, e acasă.

Urc un povârniș, brădetul e rar. Săgețile indicatoare plantate, în română și maghiară, de Romaqua, spre a dumiri călătorul, arată cum ajungi la un izvor sau altul, cum dai de o peșteră și cum poți coborî treptele spre un izvor învelit în clopot metalic și cu o vitrină transparentă sus, prin care asiști cum se mișcă și respiră plămânii apei. Zăpada a căzut de curând și nu e greu să deosebesc urma veche, din noaptea trecută, de urma nouă. Sunt urme de jderi de stâncă, pierdute sus pe trunchiul unui molid, urme de iepure de munte, mai mare decât iepurele de câmpie. E, de ce oare, dublu ca mărime? Poate i-a priit și lui apa! Îl ghicești după amprenta picioarelor dindărăt, mai lungă în puful zăpezii. O vulpe a trecut de curând pe lângă săgeata care îmi arată că mai am puțin până la Peștera Urșilor. Zăpada, materia primă a apelor de la Borsec, e și pagina de papirus alb pe care muntele își face însemnările zilnice și-și ține jurnalul. Lupii. Nu-i văd, dar sunt aproape. O urmă mare a trecut poteca. După câteva zeci de pași, din direcția unde ducea urma se întorc două urme, pereche. A fost o fulguire de nea acum o jumătate de oră. S-a oprit cum a pornit. Urmele sunt mai proaspete decât zăpada ultimă care ar fi trebuit să le acopere puțin. Unde sunteți? Parcă au mers două animale, cu același pas, negrăbit, ținând aceeași distanță între ele, nici mică să se apropie, nici mare să indice o dușmănie și o înstrăinare. Radu îmi povestise că la Borsec sunt acum nouă lupi într-o haită. Nu atacă turmele și nu intră în oraș. Ei vânează, pentru hrană, doar în pădure. Pădurea are vietăți destule și mai ales ciute. Curând vor făta, iar iedul e trufandaua care nu stâmpără foamea haitei, dar o potolește puțin și o ațâță. Ieri, un jandarm dintre cei care păzesc pădurea de hoții de brazi pentru Crăciun, mi-a spus că a găsit resturile unui cerb sfâșiat de lupi. Mi-a indicat o vale. Nu știu să ajung acolo cu toate că-s vânător vechi și nu mă tem de sălbăticie, chiar dacă nu am decât un pix și un carnet de note în buzunar. Aș fi vrut să văd urmele luptei. Cerbul luptă și, uneori, lângă resturile animalului vânat, găsești leșul unuia dintre atacatori. Cei nouă lupi sunt văzuți adesea, mereu aceiași, semn că știu să vâneze și să dea înapoi când pericolul e mare. Lupul, ca în Colț Alb al lui Jack London, e un animal care atacă atunci când trebuie și știe să se retragă dacă blana lui ar putea fi făcută strecurătoare de coarnele unui cerb puternic. Cei nouă lupi de la Borsec, văzuți din când în când de localnici, sunt puternici și mari. Nu par rudele celor de la Grădina zoologică din București, costelivi și ogârjiți și atunci când au mâncare la nas, semn că îngrijitorii și-au amintit de ei. Depinde de cât de des își aduc aminte!

E frig, zăpada scârțâie sub pas și constat că n-am cu mine o lanternă. Mi-am păcălit gazdele că ies puțin. Umblu de câteva ore prin pădurile din căldarea Călimanilor și nu mi-e clar dacă umblu după izvorul miraculos sau după umbrele mișcătoare ale pădurii. Ele sunt aproape, mă văd, dar nu se lasă văzute. Spre munții Moldovei, unde valea se rupe în unghi, mi se pare că aud un sunet lung. Se repetă mai tare și un altul răspunde de pe creasta din dreapta. Da, ei sunt. Nu-i un urlet de primejdie, ci de mulțumire. Lupii se strigă fără disperarea foamei. Nu-i o chemare care să aibă de a face cu mine. Găsesc drumul pe care am venit. Știu să ajung la primul izvor, apoi în vale, pe poteca ce se lasă în stațiune, lină, împrejmuită de susurul discret de ape care clipocesc, de parcă valurile mici ar vorbi între ele.

La Casa de oaspeți a Romaqua aflu că lupii de pe creastă, de la Cumpăna Apelor, pentru că pe acolo își fac veacul, au avut în acești ani hrană îmbelșugată, venită plocon din Capitală. Administrația Bucureștilor a trimis nu doar la Sinaia, camioane de câini adunați de pe străzi, ci și în pustietățile accesibile pentru mașinile mari de lângă Borsec. A fost un mod hoțesc de a stinge nemulțumiri. Câinii adunați de pe străzi au fost trimiși, în miez de noapte, pe furiș, în păduri îndepărtate și deșertați sălbăticiei. Neam de sânge cu lupul, văr al acestuia, câinele a uitat să lupte. Fiara din el a murit și se manifestă rar, sfâșiind. Ecarisajul, citându-mi un prieten, s-a făcut aici natural. Câinii au dispărut la scurtă vreme după ce au venit, incapabili să lupte cu fratele lor sălbatic.

Hrana venită de la București nu mai e, dar lupii – pe care eu n-am apucat să-i văd – sunt împliniți. Rari, tot mai rari în pădurile României, lupii se arată, puternici încă, deasupra izvoarelor de la Borsec. Și-n viața lor s-a petrecut o schimbare. Cineva le deșartă noaptea, la pachet, hrană vie din crescătoriile stradale din Sud.

Ies în balcon și ascult. Pădurea tace. Orașul cu cei 2500 de locuitori ai săi, recheamați, din ultima bejenie, de Romaqua, se odihnește și tace adânc și el. Doar izvorul de la poartă murmură domol de parcă o țărancă ar toarce fuiorul lânei de aur din poveste.

(Lucian Avramescu, fragment din „Cartea Cărților Borsecului”)

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!