Vino să mănânci, zise ea, cu desertul în glas.
Mă satur, privindu-te doar, am răspuns eu.

Vino să mănânci, zise ea,
și de pe toate silabele cădeau petale și muguri
și liane nărăvașe,
vino să mănânci că mâine o să-ți fie rău
dacă tot bei!

Eu te tot beau pe tine am zis
pe tine te beau cinzeaco
și din motivul ăsta torn pe nerăsuflate
și beau pe nerăsuflate
fiindcă pe tine te sorb cu fiecare înghițitură.
Vino să mănânci, zise ea
și toate cuvintele îi erau din ciocolată amăruie
și o liană urca pe vorbele ei pline de struguri.

Vino să mănânci, omule,
mai zise odată
și niciodată n-a zis, niciodată, ce așteptam eu
vino să mă mănânci și să mă bei și să mă iei
și tot încerca să mă îndoape
cu toate pătrunjelurile grădinii,
vino a tot zis și n-am venit.

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)