aprind în lăicerul singurătății vina
arar mă bate steaua de dincolo de gînd
cu trupul între țărmuri aștept să-ntorci lumina
acelor brize rare care-au pierit pe rînd

prin palme îmi trec zboruri de păsări amînate
și lungi cîmpii se-adună la margine de frig
tu ești mîhnirea blîndă pe care-o duc în toate
cînd mă astupă seara și nu mai pot să strig

(Lucian Avramescu, din volumul „Poeme”)