Un braț de flori ți-am adus, iubito,
Căci, „privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”
Un braț de liliac și eu gândeam că-i un inel de logodnă
Când tu, alintându-te bosumflată, mi-ai spus:
Nu jefui liliacul, cu atât mai mult nu-l jefui
Cu cât florile lui sunt tinere
Atât de albe și atât de în fel și chip
Mirosind a deznădejde și dragoste.
Cum poți să rupi niște flori
Care miros a îngeri
Și au culoarea deșertului după prima ploaie din an?
Cum poți? – mi-ai reproșat,
Și eu te priveam neîncrezător, ca o lumânare de Paști care se stinge.
Nu pricepeam nimic și apoi mi-ai spus:
Tu, doar tu ești floarea care dă lumină pervazului meu
Îmi ești frezie și mușcată și liliac înflorit desigur
Cum aș putea să-mi doresc altceva
Când mi-e alături floarea de liliac a trupului tău?
Apoi m-ai cuprins cu brațele
În care brațul meu de liliac nu încăpuse
M-ai cuprins cu brațele tale care miroseau a tuberoze
Iar tu, ghicindu-mă, m-ai avertizat să nu retez tuberozele.
E primăvară, iubito, vine Paștele,
Aș vrea să nu păcătuiesc strivindu-ți sânii
Aș vrea, dar florile de liliac sunt pe dușumea
Și eu sunt pe cale, ca de atâtea ori, sunt pe cale
Să uit cele sfinte, învelindu-te cu floarea de liliac a trupului meu.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)