cu neputință-s de trecut acele
pîrleazuri – spui – ce-n lună strălucesc
dar mamă dă-mi săracele-ți mărgele
mătănii vechi din lemn de măr domnesc

cu ele-am să dezleg a vieții taină
să sorb al nopții ne-nceput ulcior
pe roata lumii într-o veche haină
copil din sat sărac dar nedator

nu-mi trebuie mai mult o nălucire
e scrisă-n astă frunte lunecînd
menirea ei voi duce-o pîn`la capăt
cum zeii-o duc sau muritori de rînd

chiar dacă ceru-ar lumina zănatic
o pîrtie ce cade spre apus
pe pîrtia aceea într-o seară
voi merge singur doar și nesupus

(Lucian Avramescu, din volumul „Un liber albatros”)