Totul este sub sau peste măsură
De-atâta veche și anormală căldură
Îmi cresc ca la streșini țurțuri în gură

Mi-e frică să ies sau să intru în casă
Dumnezeu la plecare sta cu mine la masă
Azi, pe locu-i, așteaptă o femeie slab-grasă
Într-o șubă de oaie, ce se-arată mițoasă

De cald îmi e frig, de venit mi-e de ducă
Planeta pe margini nu mai are ulucă
Ploaia de ieri în ghețari se usucă
Și-omenirea cu totul mi se pare năucă

Aș fi vrut să vă scriu pe un cer fără scamă
De-un albastru duios, grijuliu ca o mamă,
Dar pe sus nu mai umblă vechii îngeri de-o seamă
Și-i pustiu și nici ciufii din horn nu mai cheamă

Aș fi vrut să vă scriu ca altdată buni zori
Dar scrisul mi-l șterge o gumă de nori
Niște nori care, iată, nici nu sunt umblători
Și n-am, către ei, să mă urc niște scări

Și ca versul meu chel să își poarte cunună
Eu vă zic cu-ndrăzneală să aveți ziua bună

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)