Din patria asta care ca un vreasc se usucă
Fac parte și eu, am zis,
De ce să se usuce patria ta? – m-ai întrebat
De ce boală să se fi îmbolnăvit
Că o știam verde ca lumina primăverii?
Și eu, am răspuns, și eu luminam
Cu pașii mei poteca în urcuș
Și eu, ca o lampă eram
În pădurea fără sfârșit.

Cum să se usuce patria ta?
Patriile nu se usucă niciodată!
Nu știu să-ți răspund, am zis,
Amărât și indiferent ca o undiță
Uitată pe mal,
Patriile mor și ele
De uscăciune, de prea multă uscăciune,
Fiindcă deșertul care se întinde
N-are limite

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]