Mai am, mi-a zis, un pic de suferit
El care chiar se pregătea să moară
Și îmi spunea aproape fericit
Fiindcă nu fusese învățat să-l doară
Mă știi, am fost gladiator în toate,
Ceru-mi plăcea numai atunci când tună
Am pus, urcând, mereu ceva pe roate
Și vremea rea în toate-mi era bună
Azi, zise fără lacrimă, când mor,
Mi-e frică doar de-o unică urgie
Când toate strânse-n menghină mă dor
Aș vrea să se termine, să nu ție.
Era tot el, mai alb, parcă din var
Având alături ultima-i iubire
A vrut să mă îmbrățișeze, dar
Ceva l-a întrerupt, un fir subțire
Care s-a frânt atunci, sub ochii mei,
Care, necurajoși, au plâns doar ei.
(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)