Ieri toate străluceau în lumina amurgului
Lanul de păpădii galbene
Și mâinile tale care desfrunzeau plantele
În căutarea ceaiului care vindecă tot.
Azi florile nu s-au mai desfăcut,
Azurul a căzut și el ca o frunză
Culeasă de umbra vineție a norilor.
Ce se petrece cu tine, m-a întrebat îngerul,
Cine ți-a cules zâmbetul care ieri înflorea?
Norii, am răspuns, norii, îngere,
Suntem compuși din apă, știi doar,
Apa din inima noastră iute se tulbură
Iar norii, care-s vineți, se oglindesc în ea
Așa cum sunt – tulburi și fără lumină.

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)