ah, cum îți mușcam din sânge
șoaptele ce se zbăteau
zorii cu-a lor cioburi lucii
tălpile ni le răneau

ah, cum până la lumină
pân-la al luminii os
dinții mei mușcau din tine
Dumnezeule frumos.

ah de mi s-ar frânge ochii
și silabele în gură
inima să mi se-oprească
la jumate de măsură

și n-aș fi în stare înger
de femeie, tu abjectă
să te șterg din calendarul
ochiului ce-ți mai conspectă

constelațiile firii, ursa mare
steaua lunii
unul câte unul plopii
și salcâmii și gorunii

reliefurile ample
și potecile mai dulci
care ne scoteau din junglă
pe cearceaful unei lunci

ah, cum îți mușcam din sânge
șoaptele ce se zbăteau
zorii cu-a lor cioburi lucii
tălpile ni le răneau

(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito II”)