Cameră de burlac boem. Într-un colț, un duș mascat de perdeaua semitransparentă. Un șevalet cu o pânză nepictată. Câteva tablouri așezate pe margini, toate cu spatele spre încăpere, încât nu știm ce picturi conțin.
Două persoane, Necunoscutul și Mireasa. El, între două vârste, îmbrăcat straniu, nici elegant, nici ca un cerșetor. Ea, urâtă, rujată strident, cu o rochie de mireasă clasică. Rochia se mulează pe mijloc. Voal, diademă etc. Se aud undeva, nu foarte departe, muzică de nuntă, strigături, gălăgia specifică evenimentului.

Mireasa (În picioare): – De ce m-ai furat? Știu că-i un obicei. Și totuși! Nu ne știm, nu figurezi între invitații de la nuntă. De unde și până unde? (Nu pare nervoasă, e chiar relaxată).

Necunoscutul (stă pe scaun): Am intrat în restaurant întâmplător și m-am așezat la singura masă liberă, cea de lângă ușă. Toată nunta, toți nuntașii au trecut pe lângă mine, așa că am putut să-mi fac o părere despre toți.

Mireasa: Și totuși, nu mi-ai răspuns. De ce m-ai furat?

Necunoscutul: Am făcut un pariu cu mine însumi că n-o să te fure nimeni. Așa că mi-am asumat eu răspunderea. Nu putea fi călcată în ciubote o tradiție.

Mireasa: (gest de nedumerire)

Necunoscutul: Ești cea mai urâtă mireasă pe care am văzut-o în viața mea.

Mireasa ( tristă, dar nu foarte tare, dă aprobator din cap): Sunt o mireasă urâtă.

Necunoscutul (își continuă ideea): Eram sigur că nimeni nu va fura o mireasă urâtă. Cu atât mai puțin o mireasă atât de urâtă. Am hotărât s-o fac eu. Dacă nu-ți convenea, trebuia să te împotrivești.

Mireasa: Nicio mireasă nu se împotrivește. Nici măcar cele urâte. Așa e datina. Oricum, am un corp frumos.

Necunoscutul (râde): De unde naiba voiai să ghicesc eu că ai tu corp frumos?! Și apoi sub toate voalurile astea și dantelele de pe tine e greu să întrezărești ce se află dedesubt.

Mireasa (cu naturalețe): Dacă vrei îți arăt!

Necunoscutul (ușoară urmă de nedumerire): N-ai decât!
(Mireasa începe să se dezbrace încet, meticulos, punând pe pat una câte una piesele multiple ale costumației de mireasă. Se dezbracă cu naturalețe în fața Necunoscutului ca și când ar face un lucru perfect normal. El se uită pe pereți, aproape indiferent. Mireasa rămâne desculță, goală pușcă. Are într-adevăr un corp superb).

Necunoscutul (descoperind-o): Ai, într-adevăr, un corp splendid. (Îi reexaminează fața strident rujată, boțită, aproape bătrână, în contrast izbitor cu trupul proaspăt și perfect alcătuit). Păcat că ești atât de urâtă!

Mireasa: Trebuie să mă întorc la nuntă.

Necunoscutul: Nu e datoria ta. Mirele trebuie să te caute, iar eu voi cere o răscumpărare. Inițial aveam de gând să cer un leu. Mă rog, o recompensă simbolică. Acum o să mă mai gândesc. Oricum, fii sigură că nimeni n-o să te caute. Nu riscă nimeni să cheltuiască pentru răscumpărare.

Mireasa (oarecum resemnată se așează pe pat; rămâne goală)

Necunoscutul: N-ar fi trebuit să te fur.

Mireasa: Ajută-mă să mă îmbrac.

Necunoscutul: N-am îmbrăcat niciodată o mireasă. Apropos, ce trebuie să faci pentru a fi mireasă?

Mireasa: Nimic special. De pildă, să te îmbraci în alb. Asta-i tot.

Necunoscutul: Pe vremuri miresele trebuiau să fie fete mari.

Mireasa (îl privește nedumerită) Ce-s alea fete mari?

Necunoscutul: Să fie neîntinate. Mai exact, virgine. Tu ești virgină?

Mireasa: Nu-i obligatoriu să fii virgină.

Necunoscutul: Atunci e obligatoriu să aibă zestre. Să se tragă dintr-o familie onorabilă. Înainte trebuiau să aibă studii la pension.

Mireasa: Nici astea nu mai sunt obligatorii.

Necunoscutul (se apropie de pat și ține cu stângăcie rochia în mână): Nu știu să te îmbrac.

Mireasa: Nici eu nu știu. Femeile știu în general să se dezbrace.

Necunoscutul (ironic): Am observat.
(Urmează o lungă scenă caraghioasă. El și ea se chinuiesc să realcătuiască în veșmintele tradiționale mireasa care intrase în atelier. Ea reușește să-și pună doar sutienul, ciorapii, pantofii cu toc înalt. Rămâne descurajată pe marginea patului).

Mireasa: Ai putea să chemi domnișoara de onoare.

Necunoscutul: Aș putea să chem mirele, dar mă îndoiesc că va veni.

Mireasa: Nu ți-e teamă? Ar putea să se revolte nașii, socrii, frații mei, mătușile. Mă găsesc aici goală, în atelierul unui necunoscut, poate pictor.

Necunoscutul: Ți-am spus. Voi cere o recompensă. Acum voi cere o recompensă mare, fiindcă sunt nevoit să te îmbrac. (încearcă iar s-o îmbrace, se încurcă amândoi în gesturi, nu iese nimic).

Mireasa (observă chiuveta și dușul): Mă lași să-mi fac un duș?

Necunoscutul: E un prosop curat în dreapta.

Mireasa (face duș, se spală intens pe față, iese cu părul ud, iar coafura caraghiasă a fost înlocuită cu un păr lung. E învelită în prosop. Chipul ei este de-a dreptul frumos). După atâta corvoadă, cununie civilă, primit oaspeți, bezele, politețuri, biserică, slujbă interminabilă, popi plicticoși, un duș a fost binevenit. O mireasă în exercițiul funcțiunii trebuie lăsată măcar o dată în ziua nunții să-și facă duș.

Necunoscutul: Tu nu prea mai ești mireasă în exercițiul funcțiunii.

Mireasa: Văd că nu vine nimeni, iar nunta e în toi. (Se aud lăutarii, chiuituri).

Necunoscutul: Pun pariu că nimeni n-a băgat de seamă că a dispărut mireasa.

Mireasa: S-au mai văzut cazuri. O colegă a mea a rămas închisă în lift și n-a mai ajuns la nuntă. Nunta s-a ținut fără ea.

Necunoscutul: N-o să-mi spui că mirele a plecat în călătoria de miere cu domnișoara de onoare!

Mireasa: Ba da! De unde știi?

Necunoscutul: Am intuit. La tine mirele o să fugă cu soacra mică!

Mireasa (resemnată): N-ai o haină, un halat, ceva să pun pe mine?

Necunoscutul (îi întinde un halat caraghios, plin cu vopsele).
E tot ce am.

Mireasa (îl îmbracă, e din ce în ce mai frumoasă).

Necunoscutul (aproape năuc): Ești din ce în ce mai frumoasă!

Mireasa (îl privește nedumerită și neîncrezătoare). Va trebui să mă duci la nuntă, acolo de unde m-ai luat. Se face târziu.

Necunoscutul (neîncrezător, iese).

(Lucian Avramescu, Tabloul I din piesa de teatru ”Să nu furi niciodată o mireasă”)