(Același atelier de pictură din actul I. O anume ordine care lipsise la început. Se simte mâna unei femei. Mireasa e îmbrăcată cu o rochie albă, rezultată din rochia cu care venise și pe care a tăiat-o neregulat la poale. În picioare poartă papucii lui. Intră posomorât Necunoscutul, evident că-i e jenă să-i comunice insuccesul).

Mireasa ( i-o ia înainte): Știu!

Necunoscutul: Ce știi?

Mireasa: Nu m-a vrut nimeni. Nu m-a răscumpărat nimeni.

Necunoscutul: (Tace stânjenit)…

Mireasa: Am făcut un pic de ordine pe aici. Nu te superi?

Necunoscutul (Privește admirativ): Nu, nu mă supăr. Nu prea nimeresc să-mi fac ordine în nimic. Încerc să-mi deretic uneori prin cap. Nu-mi iese decât rar. (Revenind la ideea nunții). Nunta nu părea nuntă. Toți erau apucați. Am găsit o droaie de miri, dar niciunul nu era cel adevărat.

Mireasa: Cel adevărat?

Necunoscutul: Orice nuntă are un ginerică legitim, care devine soțul. Scânteietor sau blazat, agresiv sau iubitor. Om de casă sau om de mai multe case! Dar în nuntă toți sunt la fel: zâmbesc blazat pentru pozele care le țin loc de eternitate, ciocnesc – fără să bea – cu invitații care la miezul nopții dăruiesc.

Mireasa: Să presupunem că tu ești mirele adevărat. (Îl privește intens în ochi). Cel ales, cel scânteietor, ocolit de blazare.

Necunoscutul (ironic): Eu m-am ales singur. Eu am decis să te fur. Am nimerit acolo, precum știi, cu totul întâmplător.

Mireasa (filosofând): În viață totul e întâmplător. Întâmplător ne naștem, întâmplător murim, uneori iubim întâmplător. (Pe gânduri). Și toate-s neîntâmplătoare. Dacă eu am ticluit să mă furi? Dacă eu, tot așteptând mirele, cel adevărat, am decis că el nu poate fi decât cel care are forța și idealismul de a-și fura femeia? Conformismul ucide. Chiar și dragostea. Când un bărbat nu te poate lua decât dacă te cere, ceremonios și caraghios, cu flori în mână, mamei, împlinind un ritual ruginit, nu-ți poate cuceri nici inima și nici respectul. Eu mă îndrăgostesc doar dacă respect. Nu pot iubi disprețuind, nu pot face dragoste ținând în brațe modelul din plastilină al unui laș.

Necunoscutul (pare perplex, nu înțelege nimic): Cum adică neîntâmplător? Cum să ticluiești ca eu să te fur? Apoi nu mă cunoșteai! Cum să faci o nuntă pentru un mire necunoscut, căruia nu i-ai cerut nici măcar părerea?

Mireasa: De unde știi că nu te-am cunoscut?

Necunoscutul: Păi nu m-ai cunoscut!

Mireasa: Eram adolescentă. Mereu singură, cu nasul în carte. Înghițeam biblioteci întregi. De altfel, lectura a fost unica mea preocupare. În clasa a IV-a citeam „Frații Karamazov”. Cum poți lăsa copilul să citească așa ceva la vârsta asta? – s-a răstit o prietenă de familie la tata. Ce înțelege ea din Dostoievski?
Dacă n-ar înțelege, n-ar citi sute de pagini, uitând să vină la masă, s-a burzuluit la ea tata. Eram, spuneam, adolescentă. Singura pasiune – lectura. Iubirile mele se consumau între coperțile cărților, identificându-mă când cu un personaj, când cu altul. Atunci s-a întâmplat să ridic ochii dintr-o carte și l-am văzut pe el, pe primul dintre ei. Era de vârsta mea. Venise în vacanță la bunici. Bunicii lui erau vecinii noștri. Fusese trimis să împrumute ceva, cred. Citeam un roman de dragoste în care, pe pagina aia, eroina spunea: „Mă lași să te sărut?” Văzându-l, am citit cu voce tare: „ Mă lași să te sărut?” El a încremenit, apoi, s-a făcut roșu ca focul. Am realizat că făcusem o tâmpenie. Eu care eram o timidă, eu care, sechestrată între pereți de bibliotecă, mă ascundeam când intrau musafiri în casă, spusesem – cu o tărie interioară pe care n-o știam – ceva care ținea de un fel de obrăznicie dezmățată. Mereu, după aceea, mi s-a întâmplat asta și mereu am părut alta decât cea care sunt.

Necunoscutul: Și l-ai sărutat?

Mireasa: Da. Trei luni mai târziu, timp în care am dialogat despre poezia lui Keats și pictura lui Chagall, ne-am plimbat ca doi oameni de aceeași vârstă. M-am gândit că poate așa ar trebui să fii când ești îndrăgostită. Nu eram. Apoi a plecat. Mi-a scris zilnic. Nu i-am răspuns niciodată. M-a cerut de soție părinților. A fost momentul când ne-am despărțit definitiv.

Necunoscutul: A fost, într-un fel, prima ta dragoste?

Mireasa: Dragoste? Au mai fost și altele de acest gen. Unii mă considerau libertină. Alții o virgină întârziată. Adevărul e că nu eram nici una, nici alta. Bărbații sunt, zice-se, puternici și atotștiutori. Dumnezeu poartă pantaloni.

Necunoscutul: Nici noi nu știm totdeauna cum suntem, ce așteptăm de la ceilalți. De ce te-ai măritat? Cum s-a întâmplat să devii mireasă?

Mireasa (tresare): Mireasă? (pare să-și amintească. Privește spre restul de rochie de mireasă de pe ea). Da, sunt îmbrăcată într-un rest de rochie de mireasă. Eu însămi sunt tot ce-a mai rămas dintr-o mireasă. Nu știu. Am fost la medic, am făcut analize, apoi am mers la restaurantul unde te așteptam pe tine.

Necunoscutul: Mă așteptai pe mine??? Dumnezeule, dar nu ne știam. Nu te-am cunoscut. Vrei să spui că acolo de unde te-am furat, tu mă așteptai PE MINE să te fur!?

Mireasa: Mă rog, acolo de unde m-ai furat. Da, știam că vei veni și știam că mă vei fura.

Necunoscutul: Cine e, totuși, el? Cine e alesul, Mirele?

Mireasa: Alesul? Nu l-am ales eu. Nu mi l-a ales nimeni. Nu s-a ales nici el singur. De altfel nici nu există. Nu cred că există vreun mire. Chiar tu ai spus că nu l-ai găsit în toată nunta. Că în nunta aceea nu exista niciun mire. (După o pauză). Știam că cineva mă va fura (râde). Am glumit. Nu te speria. Ești, într-un fel, proiectul unui ginerică, schița de viitor a unei iluzii. Te-am plănuit din vreme!

Necunoscutul: Toți se dădeau miri. Și totuși cum l-ai cunoscut pe el, care într-un fel sau altul umplea nunta cu un personaj obligatoriu?

Mireasa: Am ridicat ochii dintr-o carte și am citit cu glas tare: „Mă lași să te sărut?”

Necunoscutul: Asta-i din alt film. Din altă poveste.

Mireasa: Da, din altă poveste, din altă poveste. (Începe să plângă).

Necunoscutul: (O privește îndelung, apoi are o revelație. Aleargă la șevalet. Ia vopsele, pensule și se pregătește febril de lucru. Ea plânge mai departe. Începe s-o picteze fascinat). Te pictez!

Mireasa (ridică ochii): Mă pictezi? Nimeni nu mi-a făcut niciodată un portret. Am câteva poze. Pozele sunt (se gândește) plasticitatea rece a unei împrejurări, a unei vârste. Chimia anorganică, gips. De ce mă pictezi?

Necunoscutul (pasionat): Ești uluitoare. Ești întruchiparea unui personaj dintr-o tragedie antică. Să zicem Clitemnestra, dar cu un aer contemporan. Partea contemporană ar putea fi Zița lui Caragiale. Dumnezeule, mă amețești. (Pictează febril, o soarbe din ochi).

Mireasa: Trebuie să iubești ceea ce pictezi. Am citit undeva asta. Pictori ca Van Gogh, Modigliani au creionat personaje tragice în care se decupa chipul lor. Pe mine nu m-a iubit nimeni, niciodată. Chipul meu, în consecință, nu poate exista pe nici o pânză.

Necunoscutul: Vrei să rămâi așa? Să nu mai vorbești? Trebuie să prind nuanțele tăcerii tale. Un chip care tace vorbește mai mult decât un chip care se exprimă prin vorbe. Vrei să taci?

Mireasa: Am citit asta undeva, cred că-n Rainer Maria Rilke: „Fii răbdător cu toate câte sunt neclare în inima ta, încearcă să iubești întrebările. Nu căuta răspunsuri care nu pot fi date, pentru că, oricum, nu ai fi în stare să conviețuiești cu ele. Iubește-ți întrebările. Poate îți va fi dat, fără ca măcar tu să observi asta, îți va fi dat să trăiești până în ziua aceea, acum atât de îndepărtată, în care vei primi și răspunsul”. Vrei, înțeleg, un răspuns, grăbitule! E doar o poveste. Colega mea de la Facultatea de științe inexacte – așa-i spuneam noi Filosofiei – poza uneori pictorilor pentru a se întreține. Erau pe strada Iorga câteva ateliere. Stătea o oră, două, trei și, în funcție de asta, era plătită. M-a invitat să pozez și eu. Firește că am refuzat. Eu o vedeam uneori prin crăpătura ușii, pe un scaun, cu trupul ei lung, gol. Ușa se deschidea uneori și atunci ți-am întâlnit privirea. Mi s-a părut că ochii tăi n-au privit-o niciodată pe ea așa cum m-ai privit pe mine. Ea stătea pe scaunul pe care stau eu acum.

Necunoscutul (uluit): Nu-mi amintesc. Au pozat multe femei în atelierul acesta.

Mireasa: Era ca și cum ți-am pozat, de acolo din coridor, iar între noi s-a consumat o viață, într-o singură fulgerare de secundă.

Necunoscutul: (Se oprește din pictat. E îngândurat. Caută ceva în el care-i scapă) Glumești cred. Sau inventezi. Ce-i cu nunta, cu furtul de mireasă, cum de am ajuns să te fur eu?

Mireasa: Zilnic treceam pe străduța Iorga. Știu toamnele din parcul cu bustul lui Nichita, frunzele care lunecau peste sandalele mele. Apoi ai deschis acea expoziție care a iscat nedumeriri, scandal. Toate tablourile, ca și în atelierul tău, erau cu fața la perete. Nimeni nu mai făcuse așa ceva.
Cine își dorea un tablou trebuia să-l cumpere și apoi îl putea vedea. Firește că n-ai vândut nimic, iar expoziția a fost închisă cu scandal. Eu am vrut să cumpăr un tablou dar, cum stăteam pierdută în mulțimea gălăgioasă, unii erau chiar furioși, catalogându-te drept diletant îngâmfat, mi-am dat seama că nu am cu ce. Apoi am ajuns conducător, mă rog, manager la o mare companie. Absolvisem, între timp, a doua facultate, mai apropiată de cerințele zilei. Câștigam substanțial. Așa că mi-am cumpărat o nuntă. Cu banii de acolo mi-am regizat nunta fără mire, nunta în care tu erai, trebuia să fii mirele. Personajele pe care le-ai întâlnit? Te-ai putea gândi că poate jucau niște roluri? „Există o artă de-a face ca lucrurile să se întâmple în așa fel încât păcatele pe care le comitem să apară în conștiința noastră ca niște virtuți. Lucruri de învățat de la orice femeie”, spunea Cesare Pavese în „Meseria de a trăi”. Păcat că s-a sinucis, neînvățând nimic de la nicio femeie.

Necunoscutul: Și totuși, și totuși, cum m-ai adus pe mine acolo? Cum de m-ai cărat în nunta ta, reală sau inventată? Tu scrii acum piesa și, ca în teatru, puține-s adevărate din cele rostite de actori. Actorii sunt cei care dau strălucire minciunii. Vorbesc de actorii adevărați.

Mireasa: Nimic mai simplu! Îți știam tabieturile, știam că la o anumită oră vii la acel restaurant. Știam că sub urâțenia mea vei găsi privirea care te-a fascinat, privirea aceea care, în ricoșeu, m-a făcut să înțeleg cum ar putea fi dragostea.

Necunoscutul: Aș vrea să taci un timp. Aș vrea să-ți pot picta gândurile, nu doar buzele care știu înșira cuvântate invenții și, cu certitudine, pot săruta.

Mireasa (Neconvinsă): Să tac? Sunt, de când mă știu, o tăcută de profesie. Încuviințez prin tăcere. Când m-ai furat, chiar tu ai spus-o, te-ai mirat că nu țip. Așteptam să mă răpești, așa cum aștept acum să mă săruți. A trecut o veșnicie și ceva de când ochii tăi mi-au sărutat ochii pe coridorul acestui atelier. A fost în goană, a fost un preludiu nereușit, a fost…

Necunoscutul (resemnat): E ceva, undeva, poate în colțul buzelor, o tristețe dar și o promisiune de zâmbet. (Se ridică și pleacă spre ea)

Mireasa: E o promisiune și un îndemn la resemnare. A fost atunci. Am abdicat mereu, atunci când am știut că-n fața mea e doar golul. N-am pierdut nimic fiindcă nu poți pierde nimicul. N-am învățat, n-am apucat să învăț decât ca tehnologie fericirea. Tu știi tehnologia fericirii?

Necunoscutul: Nu. Știu, de bine, de rău, să fac amor. Știu să glumesc uneori. Nu știu ce e aia fericire. Dacă i-aș ști rețeta sau, cum îi zici tu, tehnologia, aș ști și să fiu fericit.

Cum ai dialoga despre fericire, frumoaso?

Salcâm înflorit – sufletul.
Uită-te cum îți înfloresc degetele

Când săruți cu ele pielea femeii pe care o iubești.
Privește câmpul, cu atâtea buruieni înflorite,
Toate răsărite în locul pe care talpa copilului căruia i-ai dat viață,
Tocmai l-a călcat. Ce zici?

Fericirea începe în zori
Atunci când nu pui prea mult dulce în cafea
Și lași doar aroma aerului ferestrei deschise…

Cum ai dialoga despre fericire, frumoaso?
Cu tine vorbesc
Cu tine care mă privești prin grila silabelor.
Așa-i că degetele care te mângâie
Pe gânduri, pe umeri, pe fese,
Pe ce vrei tu,
Chiar pe broscuța sexului tău,
Înfloresc nițel și poartă petale?
Fericirea –
Ca o mângâiere care are nevoie
De corola unei dăruiri fără sfârșit…
Ce-ar mai fi de spus?
Spune tu mai departe…
Cred că am rostit cuvintele unui poet al iubirii. Dar ce e iubirea?

(Mireasa se ridică. El o cuprinde cu brațele. Par două jumătăți din simbolul grafic de pe Poarta Sărutului a lui Brâncuși. Scenă lungă. Apoi împreună, întorc cu fața spre atelierul de pictură, tablourile în ulei. Toate înfățișează chipul acestei femei, aceleiași femei. Este evident chipul Miresei, cea de demult și cea de acum, ultimul fiind un nud, așa cum a început piesa).

(Lucian Avramescu, Tabloul III al piesei de teatru „Să nu furi niciodată o mireasă”, din volumul „Cartea fără nume”)