te chem, a cîta oară, prea fericit plîngînd
pe un pământ de fluturi sap gropi de înviere
cu lacrimi care mîine vor amuți în gînd
deci iartă-mi încă-odată durerea de-a te cere

te chem, a cîta oară, cu flaute de crin
cînd înverzesc genunchii de-atîta amînare
și anotimpul ultim puțin cîte puțin
ne scutură în sine la rînd pe fiecare

(Lucian Avramescu, din volumul „Poeme”)