o femeie,

o femeie ca o pădure înmugurind în aprilie,

o femeie ca o zăpadă

ce n-o să se aștearnă

ce n-o să cadă,

cu nume ca o agată schimbătoare

iluminată de venire

iluminată de plecare

o femeie

care nu mă uită

care mă doare

cre mă învinge ca o vîltoare

ca o credință – oare ?-

o femeie deschide odăile inimii mele și colindă

ca sîngele prin ele

punînd glastre cu nori

și buchete de zori

dimineața și vara

și toamna și seara

întotdeauna

ea buna

ea demodata ca un mister

ea luna

ea niciuna

(Lucian Avramescu, din volumul „ Un liber albatros”)