iubita mea, femeia mea, măi fată
din depărtări amarnice te strig
cînd mi se face seara deodată
în dormitorul sufletului frig

cînd latră în grădini cățeii ploii
și schiaună pisicile-n burlan
fac iar și iar rabat de gînd nevoii
de a te mai iubi măcar un an

iubita mea sînt singur ca o fisă
în burta unui public telefon
defect și-nchis, cu ușa interzisă
și fără necesarul vieții ton

barbut îmi joacă junghiurile-n șale
mă trag la zaruri noi dureri de gît
și în tramvaiul clipei triumfale
mă rog să-mi treacă stîlpii de urît

pe frigiderul sobei îmi țin mîna
biblioteca gîndului mi-e grea
gîndacii rod din temelii țărîna
rămasă-n fundul ceștii de cafea

iubita mea, femeia mea, măi fată,
din depărtări amarnice te strig
cînd mi se face seara deodată
în dormitorul sufletului frig

(Lucian Avramescu, din volumul „Nu cer iertare II”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]