spre pomul tău de lacrimi mă-ncumet în tăcere
călcînd din noapte-n noapte pe scări fără ecou
și-un singur fruct aș vrea să-ntoarcă din cădere
mîhnirea mea tîrzie dar voi greși din nou

agonizînd sub stele care te vînd cu sila
încet ți-așez la ramuri brățările de dor
cînd nimeni înapoia-mi nu va cunoaște mila
lăsînd în fructe umbre de fluturi care dor

(Lucian Avramescu, din volumul „Poeme”)