Te voi salva iubita mea cu spada
Tu, exilata mea în vechea Troie
Tai căpățâni vrăjmașe fără milă
Și viața mea mi-o dau de e nevoie
Urc fără oaste-n spate, citadele
Pun steagul vieții mele la Verdun
Pentru-a-ți salva șoldul dintre zăbrele
Mă fac luntre și punte,-afet de tun
Sunt Don Quijote de ești Dulcineea
Sunt Leonardo de ești Mona Lisa
Poetul care-a inventat femeia
Pe drumul dintre Sângeru și Tisa
Chiar marele, divinul creator
Nu te-ar fi nimerit atât de bine
Dacă în spate, priceput sufleor
Nu mă avea ca ajutor pe mine
Eu ți-am pus șoldul arcuit și glezna
Piciorul potrivit pentru pantof
Tot eu te-am învățat să râzi cu poftă
Și când mă fac că plec, să scoți un of
Mă-ntreb cum ţi-ar fi fost singurătatea
Cum ți-ar fi stat chiar și cu trupul gol
Apoi mi-ai devenit un bun profesor
Că altfel mi-ar fi fost, consimt, nasol
Cam prea firavă te-a croit divinul
Păreai ne-nstare mai nimic să faci
Și-apoi m-ai uluit știind de toate
Chiar singură-ai știut să te dezbraci
(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)
