Te mai găsesc iubito când, bolnav de nostalgie
Alerg prin mine însumi și deodată
Acolo unde pajiștile toate păreau să se fi terminat
Apari înaltă și nefirească, ciută desperecheată.
Nu te mai aflu în schimb în iarmarocul acesta lumesc
Unde făpturile se năruie sau se îmbină
În acest talmeș balmeș de rătăciri și împreunări
În care nu există sentimente, ci doar vină.
Nu te mai aflu iubito, oricât te-aș căuta
Decât în lada cu zestre sigilată în aorta mea
În rest dacă mai ești, dacă mai sunt
Nu ne mai recunoaștem, migratori străini pe pământ.
Suntem ca două fețe ale unei uși de părăsită moară
În care fața dinlăuntru nu-și va ști niciodată fața de afară.
(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)
