De cu zori, iubito, m-am trezit cu părul de altă culoare
Aseară era castaniu, acum bate spre zăpadă
Sub ochiul stâng noaptea mi-a desenat un cearcăn
Iar sub celălalt, asimetric ca-n Goya, e un fel de zbenghi care refuză să cadă.

Ieri iubito, aveai douăzeci de ani, mâine faci douăzeci și nouă
Sunt, îmi spui, o babă, iar eu nu te contrazic
Trupul tău e perfect, n-are cute
Dar tu, bosumflată, spui că ți-ai văzut una sub buric.

De dimineață a venit decembrie peste noi
Ninge viscolit, vântul piaptănă frizura sălciilor, rară
E martie, am încurcat noi anotimpurile
Sau Dumnezeu se joacă de-a iarna în primăvară?

Pentru noi doi, de un deceniu e primăvară
Îmi spui culcușindu-mi-te pe genunchi
Tu n-ai cum îmbătrâni vreodată, zici,
Fiindcă dansezi cu copacii sub lună și n-ai cum împrumuta sobrietatea unui unchi.

Da, recunosc, când mi s-a născut prima fiică
Am traversat orașul călare pe un cal de împrumut
Schimb uneori binețe cu vrăbiile și lăstunii
Întărind convingerea unora că poeții-s nebuni și atât.

Și totuși, de cu zori, iubito, m-am privit în coaja nucului din grădină,
Părul îmi e alb iar nucul are coaja la fel
Tu n-ai cum îmbătrâni, o ții morțiș
Bosumflată că ți-ai găsit pe șold nu știu ce rid rebel.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)