Un prundiș de stele e satul, reflectând, ca într-o oglindă de ape, puzderia de stele din cer. Dar cum să mai glosez eu pe această imagine, tulburător de liniștită în noaptea sângereană, cu case adâncite în păduri, când unul genial, pe numele lui Eminescu, nume de țară și de suflet al poporului român, a spus: Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt, /Rătăcitor prin ele?

Cum să mai scrii, tu, nepot de îndeletnicire, nu și de strălucire în puzderia înstelată a cuvintelor, despre prundișul în oglindă al stelelor de jos și de sus?

E noapte încă și ceasul arată orele patru, ceea ce înseamnă că am dormit neîntors șase ore, lucru rar în viața mea orfană de somn, sau cu somn vitreg și peticit. E o liniște de mormânt, cum se zice, dar e o liniște dătătoare de viață în care aud coaja caișilor respirând ușor. Dar și aici te izbești de alt mare poet și fiosof al limbii române, Lucian Blaga, care scria într-un poem al său: Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. Este absolutul metaforei nu despre liniște, ci despre absența neliniștei.

Ieri, după o caniculă care a băut în zece zile două luni de ploi, lăsând grădinile betege de apă și roua ierbii luată cu împrumut, trăgând la fund irisul  din ochiul fântânilor, a venit o ploaie dumnezeisc de blândă și deasă de a făcut totul la loc. N-a tunat, n-a fulgerat, a ploua doar. Patrula de gardă a punctului de artilerie antigrindină din Tătaru, care trage foc cu foc în orice norișor care se arată la orizont, sau ochește seninul dacă li se năzărește lor că tună la Ploiești, i-a prins în moțăială, altfel nu-mi explic cum de au ratat frumoasa pasăre domestică a acestei ploi.

E noapte încă, prieteni, și eu aștept zorii să vă sorcovesc cu lumina lor de borangic. Fetele mele dorm iar eu îmi bandajez muțenia scriind, sau trăgând cu ochiul spre porțile pe care îmi apar meșterii Bisericii din Livadă. Și fiindcă veni vorba de Biserică, cer iertare celor supărați pe mine că am scris nume de donatori și sume. Am făcut-o tot de la o sugestie din afară, cu toate că unii din puținii mei sprijinitori au cerut să nu le trec numele. Le-am trecut cu pseudonim. Acceptă poate pe piatra de la intrarea Bisericii închinate Maicii Domnului.

Așa voi face, cu toate că de ceva vreme dinastia sprijinitorilor proiectului meu a cam dispărut și n-am pricini de teamă. Înot mai departe singur în nisipul deșertului, căutând pașii Mariei care așeza distanță, spre Egipt, între cuțitele lui Irod și pruncul ei rezultat din iubire cerească. Să aveți o zi de august blândă. La mine se luminează și o eșarfă de nori subțiri leagă miracolul cerului de sub tălpile noastre, cu miracolul cerului pe care calcă Dumnezeu.

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)