Buni zori! Ieri am constatat că merită să te naști și să-ți serbezi, fie și în gând, ziua, doar pentru bucuria de a afla cât de bogat ești în prieteni. Aseară, până târziu, am primit telefoane (la care au răspuns soția sau fiica, dând sonorul tare și eu fiind alături cu bagajul întreg al muțeniei mele, dar cu urechile nevătămate), apoi mesajele telefonice scrise la care am putut răspunde. Cele mai numeroase au venit însă de la minunații mei prieteni cu care dialoghez pe Facebook. Aseară, după ce am recitit fiecare text de urare, l-am marcat cu desenul unei mâini cu degetul în sus, semn de salut și recunoștință. Merit eu, scriitorul Lucian Avramescu, fiindcă el e pomenit cel mai mult, acest omagiu individual care devine, în minilumea lui de sute sau mii de oameni, colectiv?
Da, fie și pentru asta, merită să te naști și să nu te grăbești să mori. Bucuria de a trăi mult este umbrită de tristețea de a te vedea bătrân, scriam eu sau am citit undeva. Nu mai contează fiindcă nu-i adevărat. Începi să mori când nu mai ai prieteni. Eu am. Începi să nu mai fii când nu mai ai proiecte. Eu am. Bătrân nu mă simt decât dacă muțenia mă pârăște astfel și mă contabilizează la rubrica celor vânați de stafia Corona care ar avea cică preferințe . Dar sunt unii care n-au vorbit de mici. Am învățat să-mi gospodăresc mai bine gândurile, amputându-mi-se șansa sporovăielii.
Scrisorile voastre de ieri au pompat în inima mea optimism, iar pe buza prăpăstiilor mele sufletești, fiindcă au fost zile în care m-au chemat, au plantat flori de colț și puieți de ienupăr, proptă să nu mă prăbușesc. Cuvintele voastre mi-au spus că între oameni nu s-a stins prietenia, iar dragostea este un triumf al viețuirii pe pământ.
Am primit mesaje de la prieteni de departe și de aproape, fiindcă globul pământesc e mic. Am respirat aerul igienic al unei lumi care nu și-a epuizat noblețea, chiar dacă din stradă au venit pe seară, din larma unor adolescenți, și mirosurile de cocină ale unei vorbiri țigănești, rostite de toate etniile încrucișate sangvin în metropola dâmbovițeană. Dar ei nu cu mine vorbeau, ci se adresau unui neant cotropitor, care poluează nu doar limba, ci și sufletul.
Mulțumesc din nou și citiți în semnul acela cu mâna, de lângă postările voastre, nu doar un salut, ci o lungă scrisoare de dragoste și detaliul unei fidelități. Dragoste de oameni, de zori, de iarbă și cer care se adună între capacele aceleiași scoici aurii care comprimă orizontul orașului.
Când scriu acum, după ce două ore m-am bucurat lecturând din nou, cum ai bea o cafea aromată, nenumăratele voastre semne că nu m-ați uitat, noaptea bucureșteană stă încă pe inutile schele de blocuri, acrobație trecătoare fiindcă lumina o va împinge la temelii și apoi în pivnițe și guri de canal. Azi va fi sărbătoarea celui mai frumos nume de pe pământ, Maria. Bunica mea de tată era Maria. Satul îi spunea coana Marioara, femeie adusă de bunicul Victor Avramescu de la Mierea, undeva sus, pe Valea Buzăului. Maria era și străbunica de mamă, pe care ulița o striga țața Marița, văduvă de la vârsta de 27 de ani care a rămas cernită și fidelă bârbatului pe care pomenindu-l, lăcrima. Sunt și alte Marii de care inima mea e legată. O prietenă dragă foșnește cu discreție pașii deasupra apartamentului nostru, după ce alaltăieri a făcut un gest rar față de mine și Muzeul Pietrei. Soțul ei, Adrian, prieten bun, s-a prăpădit nu de mult iar ea își duce cu demnitate o viață văduvită de iubirea care a plecat, dar bucuria zâmbetului i-a rămas pe chip. La mulți ani Mariilor, multe și înnobilate cu numele Mamei celui Răstignit.
Fetele mele, cu care mi-am respirat ieri ziua de naștere, fără alte tovărășii, au făcut de aseară bagajele. Voi șofa spre Sângeru unde ajung, dacă am norocul să ies iute din București, în mai puțin de o oră și jumătate. Acolo mă așteaptă pietrele cioplite și adunate cu nădușeală și suflet de pe continentul patriei mele, acolo se uită în cale-mi iarba, castronul de aur al soarelui de august, ca și poneița Peticica sau berbecul Burebista.
N-am putut străbate orașul studențiilor mele și al lungii mele trude ziaristice de frică să nu întâmpin dezamăgiri. Asta nu înseamnă că pentru mine orașul acesta solar și întortocheat nu râmâne capitala iubirii eterne. Voi șchiopăta ca Arghezi, altă dată, fără baston, prin Bucureștii care dau în mine cu noian de amintiri și-mi pun piedică să mă opresc acolo unde aș putea uita o parte din viaţa mea alcătuită mai ales din dragoste şi speranţă.
Să aveți o zi de august cum v-a făurit-o gândul cel care nu amuțește nici în mine, nici în voi, niciodată.
(Lucian Avramescu, 15 august 2020, București, din vol. „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
