E nevoie, mă gândesc
Între atâta obidă. disperare și strâmbătate
Cu atâția oameni care s-au născut plângând
De un fel de ordin de zi pe unitate.

Vă ordon să fiți fericiți
Să zică cineva, nu știu, poate chiar Dumnezeu din a cerului ceață
El, poate, va fi ascultat
Iar lumea se va alinia ca pentru instrucția de dimineață.

Cum vor arăta fericiții cu sila
Cei încorporați în batalioanele de război
În care nimeni n-are voie să ofteze
Și niciun inamic trist nu va fi îngăduit între noi?

Vor arăta ca personajele unui teatru de păpuși rujate
Tencuite cu alifii și paiete
Fericirea băieților va fi identică, firește
Cu fericirea zugrăvită pe chipuri de fete.

Prin toți porii lumea va deborda de fericire
Nu vor mai exista înfrângere sau trădare
Îndrăgostiții vor duce toată viața povara dragostei
Până la groapa care-i va primi cu încântare.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)