Ionuț Vulpescu: #INEDIT Nichita Stănescu
Sunt azi 40 de ani de când, vorba lui Nichita, „nu numai timpul e ireversibil”. Patru decenii de când unii își amintesc doar în zile ca aceasta că poezia nu e sublimă și inutilă, ci autentică și divină. Că e frustrantă, pentru că poate să te facă al ei, fără să îi aparții, să îți așeze viața ca într-o oglindă, și să-ți arate ceea ce nu vezi și nimeni nu vede plecând de la tine, și să îți spună tot ceea ce nu poți spune folosind aceleași cuvinte, atunci când limba e răsunet, oftat, confesiune, poveste, orice, mai puțin poezie. Sunt patru decenii de când Nichita e numele propriu rostit tot mai rar, și tot atâta timp de când, în ierni ca acestea, singura „măreție a frigului” care mai poate să te înghețe e gândul că un spirit ludic și iubitor de viață, ca Nichita, nu mai e printre noi.
De când generația lui s-a stins, „starea poeziei” e tot mai discutabilă. Nu era doar o generație de moderniști, care au comis curajul adevărului în poezie. Era și una a prietenilor care nu au lăsat vanitățile să îi trăiască sau să îi izoleze. Tot mai puțini știu că în inima lui Nichita era un prieten de nedespărțit. Îi scria poezii, pe nerăsuflate, pe colțul unui șervețel, sau pe îndelete, în taina hârtiei dintr-un plic pe care poșta îl ducea mereu la aceeași adresă, având ca destinatar „Prințul poeziei românești”. V-ați întreba, poate, cine e acela; pe cine a numit, genialul Nichita Stănescu, un monarh al poeziei; cine ar putea fi poetul preferat al lui Nichita, pentru care ascuțea creionul doar că sa îi scrie, poetic sau amical, iubitor, și niciodată numai cordial, nu de la egal la egal, ci de la egal la mai mare? Era asemenea lui Nichita, un profet al versului, certat cu timpul, născut „prea târziu”, la rândul lui, „plecat prea devreme”, cel care a adus Sonetele lui Shakespeare în limba română; acea română, candidă, optimistă și uneori neputincioasă, în care Nichita îi împărtășea singurătatea. Numele lui e „Tom”, dar parcă numai Nichita avea voie să îi spună astfel. De altfel, cu dragoste și prietenie, își și câștigase acest drept. Tom pentru Nichita, Tomozei pentru noi toți.
Lui „Tom” îi scria citeț și repetat, cu patos și cu credință, și tot pentru el prefăcea poeziile în scrisori. Astăzi, la 40 de ani de când Nichita Stănescu nu mai are „dreptul la timp”, publicul primește din arhiva personală a celor doi poeți, acolo unde stau inimile de sertar, un poem al lui Nichita Stănescu trimis prietenului său, Gheorghe Tomozei. E un document inedit, pe care îl ofer publicului din bunăvoința scriitoarei Cleopatra Lorințiu, soția lui Gheorghe Tomozei, care mi l-a încredințat cu generozitate pentru ca publicul să descopere poeții loiali prieteniei, o zodie sub care arareori oamenii mai aleg să crească astăzi împreună. Și tot cu acest prilej anunț, cu emoție, că anul următor voi curatoria alături de Cleopatra Lorințiu o expoziție în memoria poetului, Gheorghe Tomozei, în Târgoviște, în cadrul ediției a treia a Zilelor Județului Dâmbovița, organizate de Consiliul Județean. Dâmbovița este un loc esențial al biografiei lui „Tom”.
Am spus-o și o mai spun, nu cred în coincidențele istoriei. Tomozei moare de ziua lui Nichita, pe 31 martie, o zi numai bună pentru un vis, după cum scrie într-o poezie aproape profetică. Nu există viață și moarte, doar poezie. O poezie care l-a făcut pe Tomozei să îl cunoască îndeaproape pe Nichita, și pe Nichita să i se descopere, întru totul, uman, senin, ludic și sincer, așa cum noi nu îl știm. Pentru că marele paradox al unui scriitor de Nobel – fără să fi vrut, de altfel – e că rămâne ermetic, și totuși, atât de empatic și de înțeles. Ciudat, și pe alocuri dureros, dar anul acesta, aceeași soartă care nu comite coincidențe, face ca anul acesta să celebrăm 90 de ani de la nașterea lui Nichita și 40 de ani de la moartea lui. Păcat că Nichita are dreptate, dar „timpul e ireversibil…” Mai jos, poemul-epistolă al lui Nichita Stănescu către Gheorghe Tomozei și o fotografie din timpurile în care doi poeți se adăposteau în zidurile unei prietenii tămâiată cu vers, cu zâmbet și tutun.