• Home
  • De la prieteni
  • Ionuț Vulpescu: Lucian Avramescu a rămas una dintre puținele voci credibile ale presei românești de dinainte și de după Revoluție. Un echilibru pe care astăzi nu îl mai văd

Ionuț Vulpescu: Lucian Avramescu a rămas una dintre puținele voci credibile ale presei românești de dinainte și de după Revoluție. Un echilibru pe care astăzi nu îl mai văd

lucian si tutuianu

Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, a transmis, la rugămintea AMPress, câteva gânduri, în întâmpinarea evenimentului organizat în memoria scriitorului și jurnalistului Lucian Avramescu, în data de 17 august, orele 17.00, la Muzeul Pietrei din Sângeru-Prahova.

Redăm „portretul” făcut de Ionuț Vulpescu, poetului Lucian Avramescu:

“Nu-i adevărat că somnul e moarte”. Nu e credința mea, ci a lui Lucian Avramescu. De la el știu că „viața din somn e mai grea uneori”. Acolo, unde amintirile și dorințele se îngână, Lucian deschidea un atelier afectiv. Avea maniere de autor suprarealist – credea în dicteul automat al conștiinței, în vis – și igiena literară a unui lettrist. Doar așa a putut să deschidă ochii lumii de la „buni zori”, salutul lui jurnalistic și literar, și până la ceasul ultimei sale nopți, când și-a început asceza lungă, a veșnicei tăceri.

Printre ultimele dăți în care am vorbit cu Lucian Avramescu, mi-a mărturisit: „îmi car o muțenie apăsătoare din care ies doar scriind”. Ieșea, pentru că doar scriind reînvăța să trăiască. Iar pentru un poet ca Lucian Avramescu, poezia era un mijloc de adaptare la viața care trebuie constant cucerită, pentru a fi păstrată. Au fost întotdeauna două firi în prietenul meu, Lucian. Cea de poet și cea de jurnalist. Iar cea din urmă a fost mereu reflexul conștiinței lucide, narative, a celei dintâi. Poeții nu mint niciodată. Ei doar fac realitatea mai ușor de suportat prin scrisul lor. De aceea, poate, jurnalistul Lucian Avramescu a rămas una dintre puținele voci credibile ale presei românești de dinainte și de după Revoluție, adică din timpuri de cenzură și din timpuri de libertate, un echilibru pe care astăzi nu îl mai văd între atâtea trusturi aservite, cumpărate sau compromise.

A fost Scânteia tineretului, a devenit fondator  al Tineretului liber și a creat prima agenție de presă cu capital privat din România. E o mare diferență între a privatiza o întreprindere jurnalistică și a privatiza un adevăr. Lucian Avramescu a înțeles, atunci, că libertatea presei e ca o religie care trebuie cultivată, păstrată, cinstită. Alternativa ei, fanatismul mediatic de astăzi, în care fake-news-urile învie și îngroapă pe oricine, sunt exact lumea pe care Lucian Avramescu nu a vrut să o trăiască, dar, căreia i-a fost contemporan. Gândiți-vă la ce însemna, în urmă cu trei decenii, nașterea AM Press: un poet și un prozator scriau presa liberă cu capital privat din România democrată. O generație atipică, de aur, în care jurnalistul avea deja o opera magna: aceea care îl confirmă ca autor, ca scriitor cu public, nu ca influencer cu followeri.

Astăzi, când mă gândesc că Lucian e în lumea din care se coboară muzele, îmi amintesc de dialogul meu din urmă cu mulți ani, cu Ștefan Augustin Doinaș: „La ce bun poeți în astă lume?” Referitor la întrebarea lui Holderlin, Doinaș mi-a destăinuit convingerea lui: „poetul e un intermediar între zei și oameni” și nu e un alt timp în afară de cel pe care îl trăim, plin de restriște, în care să își împlinească această misiune, decât momentul prezent. Lucian a avut felul său de a arbitra între Dumnezeu și om: prin Cuvântul față de primul și tăcerea față de al doilea.

În urmă cu mai mulți ani, prin 2017, i-am făcut o surpriză și am recitat din versurile sale. Inclusiv celebra “Bună seara, iubito!”, de a cărei glorie era mai degrabă nemulțumit pentru că avea versuri de care era mult mai atașat. La final îmi spune: “am o idee, mi-a plăcut mult cum ai recitat, vorbim cu Pino și mergem în turneu prin țară. Mi-e dor de Case de cultură, mi-e dor de cămine culturale. Aflăm dacă mai avem public. Iar dacă te dă partidul afară pentru intelectualism, te faci din actor politic actor apolitic”. Pentru Lucian, ca și pentru Pino, dar și pentru alte prezențe discrete și geniale asemenea lor, aș fi luat oricând această cale. Să îmi spuneți cine mai are curajul și apetitul de a spune azi că îi lipsesc casele de cultură, ca îi e dor de cămine culturale. Puținii nostalgici rămân, vorba lui Lucian, muți, de teama de a nu părea vetuști în gusturile lor. Poate că o asemenea instituție va purta numele poetului Lucian Avramescu, chiar dacă trăim timpuri în care politicul spune „noapte bună” Culturii tot mai des.

„Confesiuni la poarta cerului”, volumul care antologhează tăcerile scrise ale lui Lucian Avramescu din ultimii ani și care îi reunește la Sângeru pe toți cei care l-au prețuit; a avut presimțirea unei despărțiri. De la Sângeru a scris, vorba lui, „Parcă de adio”:

„Vântul iscat din hăuri mută plopi/ Şi vântură buclând pădurea toată /Dar cu blândeţe, parcă de adio/ Îşi plimbă palma peste fruntea-mi lată/ Sunt trist, o, Doamne, mult mai trist ca ieri /Nimic în drumul meu nu se mai leagă /Din listă-mi sunt tăiate primăveri /Fosta-mi privire verde mi-e beteagă /Aşa înveţi să mori spunea poetul /De-a buşilea ne-ntoarcem fără rost/ Trecând pe-aici aiurea, doar o clipă/ De nici nu ştim de-am fost, ori de n-am fost” (20 octombrie 2021).

A muri nu se învață. Nu mă voi consola cu lecția aceasta, venită de la Lucian, niciodată. Ce știu însă e că trecerea lui printre noi a avut un destin și o vocație, „un transplant de albastru”, culoarea unui talent venit de sus, după cum suna unul dintre volumele lui, de care numai Dumnezeu se face mândru și vinovat.afis concert

Parteneri