Iulian CĂTĂLUI: Cartea singurătății și a morții sau cronica romanului Despre singurătate de Lucian AVRAMESCU

 

 

“Poetul iubirii”, cum a fost numit Lucian Avramescu, autor a zeci de cărți de poezie, cel mai cunoscut fiind Bună seara, iubito, a publicat în 2018, la editura A.M. Press, primul său roman, intitulat în stilul filosofiei antice grecești și latine Despre singurătate. Totodată, cartea este și eseu, și poem în proză dar și proză cu inserturi poetice precum și confesiune ori mărturisire, având în centrul atenției două personaje principale, de mare expresivitate, Scriitorul și Doctorița ale căror destine aflate în mare cumpănă se întretaie altmaniano-carverian. Creația narativo-poematică a lui Avramescu este și o poveste realist-magică despre Doctorița care l-a vindecat de uitare pe Scriitor, iar acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu a vindecat-o de cancer. Și nu în ultimul rând, Despre singurătate este și jurnal, specie care s-a dovedit a fi forma ideală de comunicare pentru statornicirea gândurilor și sentimentelor „nemaiauzite”, de singurătate ori de solitudine, autorul consemnându-și reflecțiile și amintirile aproape zilnic, între 28 decembrie 2017 și 11 februarie 2018. Complexul roman-poem-jurnal este relatat și mărturisit la persoana întâi singular de un narator omniprezent, care e parte a povestirii, iar personajul pe care autorul îl numește chiar Scriitorul (alter ego-ul vocii auctoriale) va fi povestit, pe lângă anxietățile lui, lungile lui fericiri, abuzul de sentimente, nesăturarea lui de a iubi, și ce se întâmplă cu el și, adeseori, cu noi, în această viață cu bune dar și cu cele rele. Uneori, cartea este relatată la persoana a doua singular, ca în romanul lui Michel Butor, Renunțarea, atunci când Scriitorul se adresează duios Doctoriței.despre singuratate coperta
Temă sau motiv literar și filosofic universal valabil, singurătatea – să te simți și să te știi singur, desprins de lume și străin ție însuși, separat de tine – nu reprezintă o caracteristică exclusivă a unui popor, grup etnic sau a unei minorități, am spune, parafrazându-l pe poetul mexican Octavio Paz. La urma urmei, toți oamenii, în vreun moment al vieții lor, se simt singuri, spune autorul volumului Piatra soarelui, iar dacă extrapolăm, toți oamenii sunt singuri, ca să nu mai spunem muritori ca Simone de Beauvoir. De fapt, nașterea și moartea reprezintă “experiențe ale singurătății” și, cum s-a tot spus, noi ne naștem singuri și tot singuri murim. Singurătatea este fondul ultim al condiției umane, iar omul este “unica făptură care se simte singură și singura care este în căutarea de celălalt”, conchide poetul nobelizat. De altfel, și poetul Lucian Avramescu consideră, în cartea de față și în siajul celor menționate mai sus, că singurătatea ne acompaniază pe toți, trăim în mari populații care la rândul lor viețuiesc starea aceasta, candidă, odihnitoare și lugubră, scriind despre singurătate, și mergând pe principiul că “fiecare se naște singur și moare pe cont propriu, adică tot singur”, chiar dacă la căpătâiul său se află copiii, rudele, prietenii și cunoscuții. Psihologic vorbind, singurătatea este un răspuns emoțional neplăcut la izolarea percepută și este descrisă și ca o durere socială, un mecanism psih(olog)ic care îi motivează pe indivizi să caute tot felul de legături sociale, dar și iubirea și “unirea mistică a omului cu Dumnezeu”, cum spunea Meister Eckhart.
Încă de la începutul cărții, poetul-romancier Lucian Avramescu se interoghează filosofic de ce este asociată singurătatea cu tristețea (“singurătatea este o definiție a tristeții la apus”, spune el), tot el răspunzând că oamenii singuri nu pot fi imaginați veseli și că singur, un om poate fi creativ, poate sta nederanjat de nimeni pe gânduri, dar nu râde decât dacă-i nebun, sau dacă umorul pe care-l produce este atât de puternic încât râde în singurătate de ce-și amintește sau de ce trăiește atunci. Autorul scrie despre singurătate și frică și a început să scrie cartea în care el este și propria persoană, eul său poetic și narativ, și Scriitorul, după ce a visat că a murit, iar o doctoriță, care pare iubita lui, ori o soție fostă sau actuală se ocupă să-i recondiționeze memoria. Așadar autorul începe să creeze ad-hoc un roman despre singurătate, un fel de work in progress, care se suprapune și totuși este distinctă de solitudine, aceasta din urmă fiind pur și simplu starea de a fi separat sau izolat de ceilalți; de exemplu, nu toți cei care experimentează solitudinea se simt singuri.
Dacă Un veac de singurătate a fost, este și va fi un roman despre 100 de feluri de singurătate, Toamna patriarhului un “poem despre singurătatea puterii”, cartea lui Avramescu este una despre singurătatea creatorului și a creației sale, autorul autoimpunându-se ca protagonist cvasi-absolut, Lucian Avramescu însuși, și intenționează să devină un personaj creator, Scriitorul. Acesta își rememorează apoi cele mai semnificative momente din viața sa tumultuos-complicată, copilăria, adolescența, viața de elev, de om matur, student, jurnalist și poet al iubirii, până la bătrânețe și boală. Amintirile autorului se întorc în timp, cu flashback-uri, până la Marele Război sau Primul Război Mondial ori războiul de reîntregire a neamului, sunt anamneziate construirea unei case, care va fi pierdută prin pârdalnica naționalizare din 1948, sinuciderea tatălui, viața mamei care pătimește, suportă toate privațiunile posibile și imposibile, urmată de moartea ei, și, în fine, devenirea sa, pătrunderea lui în lumea astuțioasă și plină de invidii și orgolii a presei și a scriitorilor, realizarea ziarului post-decembrist Tineretul liber, recuperarea casei arbitrar și dictatorial naționalizate, călătoriile și excursiunile pe aproape întreaga planetă, cel mai adesea prilejuite de îndatoririle “misiei” de jurnalist, cele mai importante fiind cele din S.U.A. (Avramescu precizează că a ajuns chiar în Biroul Oval de la Casa Albă din Washington, profanat de Monica Lewinsky și concupiscentul președinte Bill Clinton, la doi pași de președintele de atunci, George W. Bush), Rusia (la Moscova, în Biroul Oval de la Kremlin, unde s-a aflat singur, față către față cu prezidentul cu privire de tigru siberian Vladimir V. Putin), din Israel (unde a a avut șansa dar și ghinionul de a fi fost spectator la un concert al cantautorului american, Bob Dylan, laureat-surpriză al Premiului Nobel pentru Literatură, spectacol semiratat susținut la Ierusalim), Egipt (aproape singur la Piramide, lângă Cairo), din China etc. Scriitorul sau naratorul-personaj își vede părinții morți și rudele aproape de extincție, prietenii metamorfozați în neoameni, artiștii și scriitorii, unii morți, precum novatorul poet Nichita Stănescu, mântuiți prin arta lor, în fine, viața sa este un roman.
Aurorul-narator și eul poematic încearcă să explice sentimentul îngrozitor de a fi singur înconjurat de oameni, subliniind că a fi singur este atunci când omul nu se găsește pe sine însuși, când el își devine străin, iar victoria împotriva singurătății se află înlăuntrul ființei umane și este în puterea sa, așa cum singurătatea triumfă cu omul de mână, cel care nu există ca interlocutor. Pe de altă parte, singurătatea este o „noțiune filosofică greu de înțeles și descifrat”, așa cum greu te acomodezi cu filosofia lui Immanuel Kant din Critica rațiunii pure, e de părere Lucian Avramescu, care recunoaște că pe filozoful din Königsberg l-a înțeles “puțin spre deloc”. Aici, trebuie rememorat că deși astăzi este unanim recunoscută ca una dintre cele mai importante opere din istoria filozofiei umanității din toate timpurile, Critica rațiunii pure a fost ignorată în momentul publicării sale inițiale, cartea era lungă, cu peste 800 de pagini în ediția originală germană și scrisă într-un stil sec, academic și cu fraze lungi de tip baroc, în plus, a făcut obiectul a câteva recenzii găunoase și superficiale, care nu au acordat importanță acestei capodopere. Densitatea sa a făcut-o „nucă dură de spart”, ascunsă de „… tot acest păianjeniș greu”, așa cum a descris-o Herder într-o scrisoare către Hamann.
Scriitorul Lev Tolstoi reflecta, la un moment dat: „Cu cât cineva este mai singur, cu atât mai clar aude vocea lui Dumnezeu”, sau: „O retragere temporară din toate lucrurile de viață și de reflecție asupra divinului este la fel de hrană necesară pentru sufletul tău, deoarece este un material hrană pentru corpul tău“. Iată că Lucian Avramescu vorbește și despre Tolstoi în Despre singurătate, când ne reamintește că autorul romanului Război și pace dar și al profundei povestiri despre finitudine și singurătate Moartea lui Ivan Ilici a pierit singur într-o gară a nimănui, chiar dacă destui oameni l-au căutat după aceea! De altfel, cartea lui Avramescu abordează și tema literară și filosofică a morții, pentru autorul român, finitudinea, trecerea în eternitate fiind “tranziția provizorie dintre două vieți”, dar și “o formă de a trăi, de a-ți trăi sufletul”. Totodată, oamenii așteaptă fără mari emoții să moară, uneori gândul la moarte îi cutremură și face din această așteptare îngrozitoare, cvasi-kafkiană un coșmar. În concluzie, cartea lui Lucian Avramescu este un roman-poem-jurnal sfâșietor despre singurătatea ca un deșert care ne macină, libertatea ca drept de a fi năuc uneori, viața care zboară fără să-ți dai seama și moartea care ne pândește la colț și ne pregătește pentru ce este mai frumos dincolo de ea.

Eseu din numărul în pregătire al revistei ”Banchetul” Anul VI, nr. 64-65-66 (martie-aprilie-iunie) 2021