Jan și cișmeaua de sub pădure

 

De o lună și ceva, doi septuagenari, Jan și Ionel, aplecați pe dălți și pietre, au rezidit și înflorit, cu migala arhitecturii lor native, cișmeaua de la intrarea în comuna Sângeru, unde m-am tras și eu după un ocol lung. Un izvor subțire iese din sufletul pădurii Călugăreasca, din inima pământului învelit cu fagi, carpeni și stejari și iese în marginea șoselei printr-o țeavă care lasă gurilor însetate lacrima din  misterele codrului. În ani, cișmeaua s-a deteriorat, fiindcă demult, cineva îi făcuse un costum din cărămizi și plantase între ele o cruce mică și un desen cu arhangheli. Minichinovia  din șosea s-a surpat încet și nimeni, gospodar bisericesc sau edil, n-a catadicsit s-o repare. Apa a curs mai departe, din puțurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Iau din ea, în bidoane, bucureștenii care se trag de aici, dar și sătenii care găsesc apa din fântânile curților mai puțin potrivită pentru fiert fasole și, de când țăranul s-a dedat la obiceiuri turcești și orășenești, cafea.

 

Am zărit de două ori, plecând spre oraș,  spre tiparnița care-mi fabrica pe hârtie, o carte scrisă astă iarnă, la gura sobei, cei doi meșteri albiți de ani sau de varurile și mistriele lor, dar nu m-am oprit, grăbit mereu, să stăm de vorbă. Când m-am oprit, meșterii nu mai erau. Lucrarea lor era gata și apa nu mai ieșea prin chilia dărăpănată a troiței, ci printr-o bijuterie care salută fastuos intrarea în Sângeru, prin satul aparținător,Tisa. Mă interesa cine i-a tocmit și cine i-a plătit pentru munca anevoioasă și făcută, iată, cu măiestrie. Cândva îmi trecuse prin cap să montez aici – ca dar al meu – o troiță de piatră, dar inițiativele gospodărești trebuie să treacă prin mecanisme de aprobare, consiliul trebuie să fie de acord, darul să primească voturi.

 

Distribuie prietenilor

Cine a făcut asta, am întrebat un om din Tisa care-și păștea sub marginea pădurii vaca, animal cuminte și rotund, semn că omul îl hrănea cu drag, nu cu ciomagul. Matale al cui ești, că nu te știu? – a răspuns el cu o întrebare. I-am spus că am plecat la 14 ani din sat. Ești al domnului Max, cumva? Al lui, zic, tata Maximilian fiind știut cu numele ăsta prescurtat. Abia apoi m-a lămurit. Îl știi pe Jan, că doar ți-a fost coleg la școală! Care Jan, zic, fiindcă îi mai încurc, având, prin clasele și băncile pe unde am trecut, diverși colegi cu prenumele ăsta. Jan Stanciu! Avea casă lângă biserică, în Tisa. S-a însurat cu o fată a lui Tănase, tot de aici, apoi a plecat la Plopeni, unde a lucrat ca electrician, dar știe toate meseriile. Are aci, peste gârlă, o casă de la socru-său. Stă câteodată aici. El a făcut minunea asta cu altul, Ionel, care e văr primar cu nevastă-sa. Nu i-a pus nimeni. Tot Jan a rânduit și cișmeaua de sub Jariște. O știi? O știu.

Ai un telefon al colegului meu?

Nu știu, zice omul, să umblu cu telefoane de astea care i-au zăpăcit pe toți, de nu mai văd pe unde umblă și nu mai  zic bună ziua. Îl afli dumneata, dacă întrebi în Tisa.

Între timp m-a sunat Jan. Ce faci zice, sunt eu. Eu și mai cum? Jan! Am stat și în bancă cu tine! Iartă-mă, zic, dar te-am zărit în treacăt și nu te-am mai dibuit. Anii te-au dat cu var și pe tine. Ce ți-a venit cu cișmeaua de la Tisa? Păi mi-a venit că era păcat să n-o facem omenește. Se surpa. Și tata a meșterit-o cândva.

Jan, fiu de oameni gospodari din sat, a plecat nu departe, dar inima i-a rămas aici.

Voiam să viu la tine să-ți văd muzeul, dar n-am apucat. Cum termin cișmeaua, te vizitez.

Jane, zic, te aștept cu drag, dar lămurește-mă, până vorbim direct, ce ți-a venit, că înțeleg că nu te-a pus cineva și nici nu te plătește cineva pentru munca asta.

Are o voce robustă și caldă. Eu, Luciane, m-am vorbit cu Ionel, care mi-e și neam. El are 67 de ani. Eu am făcut 70, dar nu m-am îndoit. Era păcat să n-o facem. Mai avem de așezat un mozaic în firida din centrul troiței și l-am comandat la un meșter din Apostolache, că noi nu știm să-l facem. În rest, pe alelalte le nimerim!

Le nimeriți?! – m-am mirat eu. Ce ați făcut voi doi acolo e o bijuterie.

Cine vă plătește pentru material, pentru muncă?

Ei asta-i acum, se revoltă fostul meu coleg de primară. Nimeni! Noi ce suntem?  Răsplată, zici? Dumnezeu ne-a comandat lucrarea și el ne răsplătește cum va voi.

A rămas să ne vedem. E un Om. Am căutat, pe trupul troiței făcute de cei doi săteni și foști săteni, orgoliul iscăliturii. Nu e  nicăieri. Anonimatul stă și aici, ca în Miorița, ca în doinele de alint și de jale, ca în cântecul de bucurie al horei. Satul, cu toate plecările, nu s-a pustiit de tot, cât se mai găsește câte un Jan să repună în firul lor, și-n tubul lor de trestie spre lumină, izvoarele lui Dumnezeu.

 

Lucian Avramescu